A fi sau a nu fi…magistrat ? | Lumea juridică prin ochii tânărului | judecător Adrian Chiper

„Navigatorului care nu ştie încotro navighează, niciun vânt nu îi este prielnic!” 

Judecător, dar în același timp om. Ferm și aparent de neclintit, dar totuși dă dovadă de empatie și o căldură ieșită din comun. 

Deși, la o primă impresie am putea spune că datorită profesiei pe care o are, este o persoană suficient de dură, în realitate Adrian este omul care dă dovadă de profesionalism, implicare, pasiune pentru tot ceea ce înseamnă drept, fiind dedicat trup și suflet ,dar și de o bunătate aparte, oferind o parte din energia sa copiilor, fiind în acest sens și voluntar în cadrul opționalului de educație juridică în liceele din Brașov, iar pe lângă acestea, are o serie de alte activități. Deși am putea crede că se oprește aici, Adrian este într-o continuă cunoaștere și dezvoltare, fiind un exemplu demn de urmat.

Având în vedere că deține această profesie de puțin timp, dar cu toate acestea are în spate o experiență destul de vastă , a dat dovadă de vigilență și deschidere în a ne împărtăși câteva sfaturi extrem de utile, care, cu siguranță vor oferi viitorilor juriști o altfel de perspectivă asupra lucrurilor și care, credem noi, le va da un impuls și o motivație fantastică, fapt pentru care îi suntem recunoscători pe această cale! 

F.G: De ce drept ? De ce judecător ? 

C.A: Îmi dau seama că aceasta este o întrebare deschizătoare de conversaţii dată fiind recurenţa cu care sunt întrebat. Am ajuns să o percep ca pe un „salut”, ha ha! Sincer, dacă stau bine şi analizez, mi-am adresat-o şi eu de câteva ori acum ceva ani şi mai surprind unele momente când mintea îmi fuge la gândul „oare dacă nu eram judecător, ce făceam?” 

Realist şi obiectiv privind situaţia la final de liceu, un cumul de factori m-a făcut să mă orientez către domeniul dreptului cu gândul precis de a mă face judecător. Eram destul de hotărât pe ideea că asta îmi doresc să devin, iar asta m-a ghidat către alegerea acestei facultăţi. Sincer, nu neapărat din dorinţa clişeică de a face dreptate într-o lume „veşnic tulburată de nedreptate”, de a „influenţa” destine sau mai ştiu eu ce, chiar nu… Mai degrabă din dorinţa de a face o mică schimbare în bine într-un domeniu în care mă regăseam prin prisma pasiunii mele de a lucra cu oamenii, cu situaţiile de fapt. La fel de bine puteam alege să devin doctor sau să activez în orice alt domeniu care se plia pe ceea ce îmi plăcea mie şi pe conceptul de a face o schimbare,dar eu am ales să devin judecător şi nu regret deloc decizia luată. 

Ţin minte că ăsta a fost şi răspunsul pe care l-am oferit la interviul de admitere în magistratură referitor la motivaţia din spatele accederii în profesie. Cred că orice student, orice om în definitiv, atunci când îşi doreşte ceva cu adevărat în domeniul profesional, îşi stabileşte un ţel spre care tinde înţelegând faptul că destinaţia va conta mai mult decât drumul. Da, chiar aşa este în acest aspect! Îmi aduc aminte subit o maximă antică: navigatorului care nu ştie încotro navighează, niciun vânt nu îi este prielnic! 

Prin urmare, rolul efortului celui care îşi doreşte să acceadă într-o profesie sau într-o anumită stare mentală, îi marchează acestuia drumul şi îi dă sens, făcându-l să realizeze că tocmai capătul drumului, vârful muntelui, să folosim o metaforă, îi oferă cele mai frumoase privelişti şi este rodul muncii depuse. Sfatul meu este să îşi dorească un lucru suficient de mult încât să depună efort pe măsură şi să nu abandoneze. Sunt convins că de putut putem cu toţii, dar puţin mai greu cu menţinerea motivaţiei. 

F.G: Cum ne alegem profesia ? Ce trebuie să avem în vedere când luăm o decizie în acest sens? 

C.A: Cred că paşii spre definitivarea opţiunii profesionale trebuie parcurşi cu mult înainte chiar de a alege facultatea, pentru că aceasta din urmă practic te pregăteşte pentru o profesie aleasă dinainte. Mereu am considerat importante la liceu, spre exemplu, întâlnirile cu diverşi profesionişti, de la medici la judecători, de la poliţişti la it-işti, pentru că discutând direct cu persoana în cauză, poate elevii îşi pot da seama dacă se pliază sau nu pe tiparul necesar acelei profesii. Evident, pentru orice om în general este bine să fie maleabil în opţiunile sale, să nu facă dintr-o profesie o marotă, un ţel fără de care viaţa nu are mai avea sens, rost, ci trebuie să fie deschis la o paletă de alegeri, dar măcar acele alegeri să se plieze pe stilul personal al fiecăruia. Spre exemplu, eu ştiam sigur că nu sunt bun în gândirea abstractă de tip matematic şi orice în acest domeniu nu mi s-ar fi potrivit din start. Ca să răspund şi la a doua întrebare, aş miza pe ce stătea scris deasupra Oracolului din Delphi „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. 

F.G: Ce calități ar trebui să aibă un proaspăt absolvent al dreptului pentru a avea profilul unui bun magistrat? 

C.A: Dincolo de cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de comunicare, empatie și de înțelegere a realităților sociale. 

Plecând de la celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură, cât și în spiritul ei cald și uman. Ştii, sintagma asta cu un “bun magistrat” are multe valenţe, depinde din ce parte a baricadei o priveşti. Spre exemplu, în materie penală, nu ştiu cât de bun este magistratul privit din prisma inculpatului, sau în materie civilă cât de bun este acesta dacă reclamantul a pierdut cauza. Evident, nu ne ghidăm conduita profesională pe baza impresiilor personale ale persoanelor nemulţumite de pierderea procesului, dar cred că un magistrat “bun” trebuie să fie în primul rând şi un om “bun”. 

F.G: Omul este suma emoțiilor și valorilor, principiilor după care se ghidează. Cât de important este să îți gestionezi emoțiile ca magistrat, pentru a fi imparțial ? În ce măsură poate lăsa un magistrat să fie acaparat de emoții, care sunt firești ? 

C.A: Tind să cred şi sper că ceea ce cred nu este fals, că niciun judecător nu adoptă o statură emoţională de robot în niciun punct la carierei. Cu fiecare interviu pe care îl acord ţin să punctez: Omul a creat profesia, nu profesia omul. Fiecare om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine. Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. 

Niciodată nu am înţeles şi rezonat cu ideea că judecătorii ar trebui să fie doar duri, sau doar reci, că trebuie să fie mereu tranşanţi şi să nu le scape nicio grimasă. Evident că pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesie ca fiind impozantă şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmerie trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze? Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi face treaba, ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi. 

F.G: Mulți studenți doresc să devină magistrați, fiind încă de pe băncile facultății pasionați de dreptul penal. Cu toate acestea, până acolo, avem un mic inamic de învins, și anume,examenul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii. Este suficient de matur un copil la 22 de ani să susțină concursul de admitere la INM? 

C.A: Cred că a şi fost la un moment dat o discuţie de genul acesta, dacă este suficient de matur un om să devină magistrat la 25 de ani, apoi la 30 şi tot aşa. Din câte se pare, factorii decizionali au conchis că da, un om la această vârstă poate fi pregătit, pe baza studiilor, pe baza implicării formatorilor din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. Consider că nivelul de maturitate nu se reflectă neapărat în vârsta omului. Şi pot spune asta cu tărie în ceea ce priveşte nivelul de maturitate emoţională, care nu ţine deloc cont de numărul anilor adunaţi, ci de experienţele prin care trece un om şi mai ales, din ceea ce învaţă din ele. Eu aş plusa (referitor la întrebarea precedentă), pe faptul că omul este şi suma învăţăturilor sale ca urmare a adversităţilor prin care a trecut. Pentru a sumariza, da, sunt de părere că un om la vârsta de 22 de ani poate susţine examenul de admitere în magistratură, ulterior urmând o perioadă de pregătire de doi ani, apoi un an de stagiatură. 

F.G: Care este primul pas pe care ar trebui să-l urmeze un proaspăt absolvent al facultății? Îi încurajați să încerce imediat să acceadă în profesia de magistrat ? 

C.A: Aşa cum am reliefat anterior, sub nicio formă nu consider că este un impediment temporal să se susţină examenul imediat după absolvirea cursurilor facultăţii, eu fiind un caz în acest sens. Imediat după terminarea facultăţii am susţinut proba de admitere la Institut dar nu am reuşit din prima, ci din a doua încercare, respectiv în anul imediat următor. Prin urmare, cred că primul pas pe care ar trebui să îl urmeze un proaspăt absolvent ar fi să susţină un examen de admitere în profesie (considerând faptul că deja ştie ce doreşte să profeseze, cum am precizat anterior). Doar cu diploma de absolvent de drept nu va face mare lucru deoarece aproape toate profesiile juridice se axează pe susţinerea unui examen de admitere. 

F.G: Interviul INM, proba la care sunt respinși foarte mulți candidați. Cum ar trebui să abordăm această discuție cu comisia de evaluare, la ce ar trebui să fim atenți ? 

C.A:Cu naturaleţe şi multă autenticitate. Din discuţiile pe care le-am avut cu formatori şi persoane care au fost în comisia de interviu am reuşit să deduc faptul că mulţi pretendenţi mizează pe o placă greşită: doresc să pară foarte rotunzi, flamboianţi aş putea spune, ca având cunoştinţe şi preocupări intelectuale cu mult peste medie. Cu alte cuvinte, să pară ceea ce nu sunt, crezând că cei din comisie doresc să intervieveze nişte doctori docenţi, eventual academicieni de renume…Din păcate, acest „rotunjism pseudointelectual”este o situaţie foarte frecventă şi în viaţa de zi cu zi. Cred că este foarte important să fim sinceri cu calităţile noastre dar mai ales cu defectele noastre, să ştim să admitem atunci când greşim (spre exemplu, discuţia la interviu poate porni de la nişte opinii personale care nu sunt tocmai corecte şi apoi menţinerea acestora dincolo de bunul simţ, deşi sunt vădit greşit, doar din dorinţa de a nu părea că ne retragem uşor argumentele, este puerilă şi necâştigătoare), şi să fim „noi”. 

F.G: Cât valorează studiul individual și cât contează practica în timpul facultății ? 

C.A: Cred că ambele sunt deopotrivă egale doar în măsura în care ai un ţel precis spre care tinzi. Spre exemplu, doreşti să devii avocat; cred că te-ar ajuta foarte mult pe tine, ca student, dacă ai avea contact cu profesia şi la firul ierbii, respectiv cu practica în cadrul unui birou de avocatură, cu asistarea la o şedinţă de judecată pentru a observa cum se pledează ca avocat ş.a.m.d. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte dreptul, celebra expresie „teoria ca teoria, dar practica ne omoară…” nu are o asemenea greutate, deoarece un bun practician nu poate deveni ca atare decât având o bază solidă de cunoştinţe teoretice. Mai mult decât atât, la examenele de admitere în profesie se cer cunoştinţe temeinice juridice, aşa că răspunsul meu cam în această sferă se regăseşte: practica este foarte utilă, dar fără o bază puternică de cunoştinţe juridice nu este prea eficientă. 

F.G: Cu toții suntem convinși că nu este ușor să activezi în domeniul dreptului, indiferent ce profesie alegi să urmezi. Foarte multe persoane tind să descurajeze tinerii și să îi influențeze în alegerea deciziei,spunându-le că nu vor reuși, pentru că este un domeniu destul de greu. Ați avut momente în care v-ați simțit descurajat de cei din jur și ați crezut că nu sunteți potrivit pentru această profesie? Cum ați gestionat această situație? Cum ar trebui un student să treacă peste aceste momente ? 

C.A: Din păcate sau din fericire, cred că sunt cel mai mare critic al meu, motiv pentru care uneori chiar eu mă descurajez când nu sunt mulţumit de calitatea muncii prestate sub anumite forme. Revenind la esenţa întrebării, nu am văzut niciodată rostul acestei psihologii inverse, dacă e să o numesc aşa, în care i se prezintă, în cazul de faţă, studentului, cât de greu este să intri într-o profesie juridică cu dorinţa, cine ştie, de a-l ambiţiona pe acesta să arate că, uite, am putut. Eu cred în motivare, în susţinere şi în încurajare, nu în reversul lor. Cred că ar ajuta pe oricine atunci când se află într-un moment în care îşi pune sub semnul întrebării propriul ţel, propriul drum, să se întoarcă în interiorul său la o stare meditativă, unde poate să reflecteze cu atenţie dacă lucrurile auzite sunt cu adevărat reale sau reflectă doar percepţia proprie, subiectivă şi pe alocuri acidă a transmiţătorului. Uneori răspunsul e mult mai simplu decât pare la prima vedere… 

F.G: O perioadă, până ați început cursurile la INM, ați fost și avocat. Deseori primesc de la practicieni, în general magistrați, următorul sfat : „Dacă îți dorești într-adevăr să devii un magistrat de succes, trebuie mai întâi să treci prin avocatură “. Cât de adevărat este ? Cum vedeți dumneavoastră acest lucru ? Considerați că se aplică și în cazul dumneavoastră? 

C.A: Singura „condiţie” a priori devenirii unui magistrat o consider promovarea examenului de magistratură. Evident că orice profesie juridică practicată anterior intrării în această profesie ajută la consolidarea cunoştinţelor, dar nu cred asta ca fiind de o importanţă covârşitoare în a deveni un magistrat de succes. Într-un final, în ce se cuantifică succesul unui magistrat? În numărul de hotărâri sau de rechizitorii întocmite? În numărul de cauze necasate în căile de atac? Limitarea înţelegerii noţiunii de „succes” în acest context cred că pune o presiune nejustificată pe umerii celor care doresc să devină magistraţi şi, în general, care doresc o profesie juridică şi nu consider că este neapărat corectă. Ţine de munca depusă de fiecare pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte şi de dorinţa de a performa indiferent de ce profesie îşi alege. 

F.G: Odată trecuți de toate obstacolele, ajungem să profesăm. Cum a fost prima dată când ați intrat în sala de judecată ca judecător? Ce ați simțit? 

C.A: Foarte multe emoţii de tot felul: teamă de eşec, frică să nu mă bâlbâi, spre exemplu, timiditate şi altele asemenea… Într-un cuvânt: anxietate. Asta deşi în cursul studiilor la Institutul Naţional al Magistraturii am avut contact cu profesia de judecător foarte mult, chiar la nivel practic întrucât anul doi de pregătire în această sferă se cantonează. Până la urmă cred că este şi normal având în vedere că una e atunci când eşti alături de un judecător la prezidiu ca auditor de justiţie aflat în practică şi alta când ştii că tu trebuie să instrumentezi cap-coadă acel dosar. Important este ca emoţiile să fie unele constructive, nu distructive, care să îţi faciliteze concentrarea pe a face lucrurile într-un mod corect dar şi relaxat. Şi acum am emoţii de fiecare dată când intru în sala de judecată dar am învăţat să le gestionez, spun eu, despre de bine şi să creez o atmosferă degajată şi senină. 

F.G: Cum este viața de judecător și cum o îmbinați cu cea personală ? Știm că un magistrat trebuie să fie suficient de rezervat pentru a nu-și pune în pericol profesia. Există anumite limite stricte în acest sens? Din ce am observat, fiecare magistrat percepe acest aspect în mod diferit, spre exemplu, unii preferă să se afișeze mai mult, alții preferă să fie foarte rezervați. 

C.A: Există, bineînţeles, anumite reguli de etică care trebuie respectate în fiecare profesie şi cea de magistrat chiar nu face abstracţie. Ba chiar am putea spune că este destul de cuprinzătoare când vine vorba de interdicţii, de incompatibilităţi şi altele asemenea. În ceea ce mă priveşte încerc să nu îmbin profesia cu viaţa personală deşi, aş putea spune, nu îmi iese tot timpul. Îmi place să îmi dedic timpul liber pasiunilor: cititul, călătoritorul, explorarea zonelor sălbatice, petrecerea timpului cu oamenii dragi mie. Sunt un om simplu cu pasiuni simple şi încerc să păstrez o anumită dozare a afişării acestora în spaţiul public, dar nu neapărat pentru că sunt magistrat, ci pentru că în ultima perioadă am considerat că asta îmi aduce mie mai multă bucurie şi linişte. Cred că aşa ne maturizăm, pas cu pas. Cât despre limitele „stricte” la care faci vorbire, nu aş prefera să intru în detalii tehnice prea mult şi de discutare a înţelesului cuvântului „strict”, dar pot preciza că include o largă paletă de conduite pe care nu trebuie să le adopţi. 

Interviu realizat de Florea Garofița-Denisa, redactor șef ABC Juridic Brașov

ABC Juridic

ABC Juridic a luat naştere din dorinţa de a construi perspective pentru viitorii specialişti în domeniul juridic.

Related articles