Conflict între o directivă şi legislaţia internă a Austriei

Directivele Uniunii Europene sunt o formă a actelor juridice ce formează, împreună cu Regulamentele, Deciziile și Deciziile-Cadru, dreptul secundar al Uniunii Europene, cel primar fiind reprezentat de către Tratatele privind Uniunea Europeană (TUE) și cel privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE). Directivele sunt niște reglementări cadru în diferite materii, ce conțin obiective pe care statele membre trebuie să și le insușească prin conformarea legislației naționale, într-un  termen stabilit de Directivă. În acest sens, instanțelor naționale nu trebuie să aplice direct prevederile directivelor, ci prevederile normelor naționale adoptate în realizarea obiectivelor. Directivele se adreseaza direct statelor membre ale Uniunii, în vederea armonizării legislației naționale cu Dreptul Uniunii Europene, ci nu cetățenilor, indiferent de claritatea cu care se stabilesc drepturi sau obligații individuale în prevederile respective. Doar în cazul în care statele membre nu au reglementat materia prevăzută de o directivă, se vor aplica direct și nemijlocit prevederile directivei. Uneori, însă, legiuitorul unui stat membru nu adoptă o normă națională care să satisfacă pe deplin cerințele directivei, ori apar anumite incompatibilități între acestea.

Acest lucru s-a întâmplat în Austria, unde legislația națională s-a aflat în incompatibilitate cu prevederile Directivei 92/2011/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis cu privire la o discrepanță apărută în urma unei acțiuni în justiție a unui cetățean împotriva unei decizii administrative.

Pe scurt, legislația interna a Austriei prevede că înaintea obținerii unei autorizații de construcție, se poate cere o evaluare a efectelor asupra mediului (Environmental Impact Assessment – EIA), însă părțile care pot să facă o astfel de cerere sunt exclusiv: aplicantul pentru autorizația de construcție, autoritatea statală implicată sau de către ombudsman-ul pentru mediu și ca urmare a unei modificări a legii respective, se recunoaște și dreptul organizațiilor pentru protecția mediului de a intenta o acțiune împotriva deciziilor de a nu se face o evaluare a efectelor asupra mediului.

De asemenea, paragraful 74(2) din Codul Industrial (Gewerboerdnung ) adoptat în anul 1994 precizează că: „Parcurile industriale pot fi construite sau operate cu avizul autorităților dacă, în cazul folosirii de mașinării sau echipamente, modul în care sunt folosite sunt capabile de a:

1. Reprezenta un risc pentru viața ori sănătatea vecinilor proprietății sau pentru alte drepturi in rem ale vecinilor;
2. Cauzează disconfort vecinilor sub forma unui miros, zgomot, fum, praf, vibrație, etc.”

Paragraful 75(2) din același Cod numește ”vecinii” acele subiecte de drept pentru care construcția, continuarea existenței sau a operării parcului industrial ar putea reprezenta un risc sau un disconfort sau a căror proprietate sau drepturi pot fi lezate în orice fel.

Astfel, în data de 21 februarie 2012, o societate comercială a obținut un aviz de la autoritatea competentă pentru a construi și opera un complex comercial, pe un teren adiacent cu un altul aflat în proprietatea unui cetățean austriac. Acest cetățean a intentat o acțiune împotriva deciziei de a nu se efectua o evaluare a efectelor asupra mediului pentru construcția complexului și în motivarea acțiunii sale a precizat că, deși proprietatea sa era învecinată cu terenul pe care urma să se construiască, acesta nu a fost înștiințat decât după demararea construcției. Problema a fost faptul că, deși conform Codului Industrial, cetățeanul era considerat vecin și astfel avea dreptul de a acționa în instanță decizia de a acorda autorizația de construcție, acțiunea vecinului a fost intentată asupra deciziei de a nu se efectua o evaluare a efectelor asupra mediului, el nefiind una din părțile care au competența de a cere o astfel de evaluare sau de a ataca decizia organului administrativ în această materie, iar decizia rămâne irevocabilă.

Așadar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost somată să rezolve acest conflict legislativ dintre Directiva 92/2011 și Legea privind Evaluarea Efectelor asupra Mediului austriacă, respectiv o incompatibilitate între articolul 11 al directivei, care prevede la alineatul 1 că:

„1. Statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii publicului interesat:

(a) care au un interes suficient; sau                                                                                   

(b) care pretind încălcarea unui drept, atunci când procedurile de drept administrativ al unui stat membru impun această condiție preliminară, au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă” și între Paragraful 3 (7) din Legea privind Evaluarea Efectelor asupra Mediului care prevede expres și în mod exclusiv care sunt părțile ce pot cere efectuarea unei astfel de evaluări, aceleași părți fiind și singurele îndreptățite să conteste decizia organului administrativ, alături de organizațiile privind protecția mediului.

Întrebarea adresată Curții de către instanţă a fost dacă decizia privind evaluarea efectelor asupra mediului, faptul că entitățile ce au competența de a se implica în adoptarea acestei decizii sunt exprimate limitativ de către legea națională, încalcă prevederile articolului 11 al Directivei 92/2011, care precizează că statele membre trebuie să asigure accesul la justiție oricărei persoane interesate sau care consideră că demararea unui astfel de proiect ar periclita viaţa, sănătatea sau orice alt drept al lor și dacă respectivul articol are prioritate față de legislația internă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns afirmativ la această întrebare, susţinând că legea internă privind părţile ce pot cere şi ulterior pot contesta o decizie de efectuare a unei evaluări a efectelor asupra mediului înaintea obţinerii unei autoritaţii de construcţie, limitează numărul entităţilor menţionate de Art. 11 al Directivei 92/2011 şi în consecinţă, se află în incompatibilitate cu aceasta.

În motivarea deciziei, Curtea a susţinut faptul că cetăţeanul austriac reprezintă un aşa numit „vecin”, conform Paragrafului 75(2) din Codul Industrial, ceea ce înseamnă că este inclus în definiţia regăsită în articolul 1, alineatului 2 din Directivă a “publicului interesat”:

“public interesat” înseamnă publicul afectat sau care ar putea fi afectat sau care este interesat de procedurile de adoptare a deciziilor în domeniul mediului menționate la articolul 2 alineatul (2). În sensul prezentei definiții, se consideră că au un interes organizațiile nonguvernamentale care promovează protecția mediului și care îndeplinesc toate cerințele prevăzute în legislația internă;.

Prin urmare, acesta ar trebui să aibă la dispoziţie toate căile de atac în justiţie, inclusiv o cale de atac prealabilă pe lângă o autoritate administrativă, decizia de efectuare a unei evaluări privind efectele asupra mediului fiind un act administrativ. Legislaţia internă a Austriei a suprimat acest drept prin enumerarea restrictivă a părţilor care pot ataca în justiţie o asemenea decizie, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că Directiva 92/2011 trebuie să fie interpretată drept prioritară în raport cu legea internă în această materie, deşi rămâne în competenţa instanţei naţionale să decidă dacă persoana ce contestă acea decizie are un “interes suficient” sau dacă i se „încalcă un drept”. În cazul în care decide că această condiţie este îndeplinită, decizia administrativă de a nu efectua o evaluare a efectelor asupra mediului poate fi contestată de către persoane care prezintă un ‘interes suficient”, respectiv de către “vecini”, conform Codului Industrial.