Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o instituție unională comună U.E. și EUROATOM ,cu sediul la Luxemburg, care asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului European.
În ceea ce privește structura CJUE, aceasta este alcătuită din Curtea de Justiție (28 judecători și 11 avocați generali), Tribunal (28 judecători) și Tribunalul Funcției Publice (7 judecători).
Sarcinile CJUE sunt prevăzute în art. 220-245 T.UE precum și în propriul său statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene.
În 1989, pentru a ușura activitatea CJUE a fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță (CEJ-PI) și apoi în 2004 o altă instanță, pentru probleme care privesc funcționarii publici: Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CJUE nu mai este competentă decât pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță. Mai nou însă, cu puține excepții, CJUE răspunde și de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene

Competențe C.J.UE.

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
– interpretarea legislației (hotărâri preliminare) – atunci când o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate (uneori chiar trebuie) să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
– respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de infringement) – este vorba despre acțiuni intentate împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate intenta o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
– anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) – dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al Uniunii care le privește în mod direct.
– garantarea unei acțiuni a UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) – Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
– sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) – orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate intenta o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
– CJUE are competența de a investi cu titlu executoriu acele hotărâri judecătorești naționale prin care pot fi urmarite silit bunuri aparținând U.E.
– CJUE are competențe de natura dreptului international public în domeniul SEE( Spațiul Economic European).

Componența CJUE– cele trei instanțe au competențe stailite în statutul de funcționare a CJUE, respectiv:

– Curtea de Justiție – se ocupă de solicitările privind pronunțarea unor hotărâri preliminare adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
– Tribunalul – se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura, mărcile comerciale.
– Tribunalul Funcției Publice – se pronunță asupra disputelor dintre instituțiile UE și personalul lor.

Principii fundamentale de funcționare a CJUE (luate în considerare în adoptarea hotărârilor)

– Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamna că aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale, în timp ce CJUE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.

– Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai mult, Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.

– Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.

– Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare europeană stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.

– Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, dar cu respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.

– Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.