Despre Sărbătoarea Paştilor- precizări esenţiale
Cu ocazia scrierii acestui eseu, echipa ABC Juridic urează tuturor cititorilor sărbători fericite alături de cei dragi, să se bucure de Sfintele sărbători de Paşti şi să profite de acest prilej pentru a se naşte din nou, pentru a se reinventa şi pentru a aduce mai multă bunătate şi înţelepciune în vieţile lor.
Eseul de faţă îşi propune să fie în acord cu tematica site-ului, aceea de a furniza informaţii care să contribuie la desfăşurarea procesului educaţional şi de formare profesională, prin prezentarea nu doar a dimensiunii juridice a vieţii, dar şi pe cea mai puţin tehnică, tocmai din dorinţa de a evidenţia complexitatea vieţii cetăţii şi de a contribui la formarea unei personalităţi puternice cititorilor, ajutându-i să se dezvolte pe toate planurile.
Vorbind despre Sărbătoarea Paştilor trebuie încă de la început subliniat faptul că aceasta prezintă o importanţă deosebită sub două aspecte: lăsând deoparte ceea ce majoritatea deja cunoaşte, anume faptul că de numele acestei sărbători este legată Învierea Mântuitorului, primul aspect este reprezentat de data calendaristică a acestei sărbători, ce se află în strânsă legătură cu succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, precum şi ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului, iar cel de-al doilea aspect este evidenţiat de durata acestei sărbători, ea ţinând trei zile.
Câteva precizări se cuvin a fi făcute şi în legătură cu numele acestei sărbători, dat fiind faptul că în vocabularul uzual al limbii române a apărut o eroare de exprimare în pronunţarea denumirii biblice a acestei sărbători, Sfintele Paşti fiind astfel înlocuite cu “Sfintele Paşte”. Cuvântul Paşti are origine evreiască, venind de la Pesah= trecere, cuvânt moştenit de evrei de la egipteni şi care a apărut în limba română prin forma bizantino-latină Paschae (O. Densuşianu, Istoria limbii române, I, 1961, p. 173). Evreii numeau Paşti ( Pascha) sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului. Cu toate acestea, între sărbătoarea evreilor şi cea a creştinilor nu există o altă legătură în afara celei de nume, întrucât evenimentele istorice comemorate în sărbătoarea noastră: patimile, moartea şi învierea, au coincis cu Paştile evreilor din anul 33, fiind de la sine înţeles că obiectul Paştilor creştine este altul decât al Paştilor evreilor. Putem trage astfel concluzia că Paştile reprezintă, alături de sărbătoarea săptămânală a creştinilor, care este ziua de duminică, cea mai veche sărbătoare creştină, celebrată încă din epoca apostolică.
În legătură cu modul sărbătoririi Sfintelor Paşti ca cea mai mare sărbătoare creştină, încă din cele mai vechi timpuri, această perioadă era una de bucurie pentru învierea Domnului, eveniment care stă la baza credinţei şi Bisericii creştine. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, având loc botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântâri de bucurie,cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu lumini multe, semn al bucuriei şi al luminării duhovniceşti. Tot atunci, neofiţii (creştinii care se botezau chiar în noaptea aceea) purtau haine albe şi duceau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat cu Hristos, dar au şi înviat împreună cu El. Începând din vremea lui Constantin cel Mare, se luminau nu numai bisericile în care se oficia slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse, încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Acesta este momentul din care creştinii începeau să se salute până la Înălţare( adică timp de 40 de zile) cu: Hristos a înviat!, la care se răspundea: Adevărat a înviat!. Tot în noaptea Învierii erau reprimiţi solemn între credincioşi penitenţii, al căror termen de pocăinţă expira în joia precedentă Învierii, împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii dădeau libertate sclavilor şi se făceau multe fapte de milostenie şi mărinimie.
Aşa cum am precizat mai sus, după 40 de zile de la Înviere se sărbătoreşte Praznicul Înălţării la cer a Domnului, aceasta fiind una dintre cele mai vechi sărbători creştine despre care amintesc Constituţiile Apostolice. Această sărbătoare a căpătat o importanţă deosebită mai ales de când Sfânta Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Eleonului sau al Măslinilor ( de unde s-a înălţat la cer Mântuitorul) o biserică (Eleona), în care Înălţarea se sărbătorea cu mare fast.
Nu încape îndoială că împreună cu Paştile, Rusaliile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prevăzută încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Rusaliile sau Duminica Cincizecimii se serbează întotdeauna la 10 zile de la Înălţare sau 50 de zile după Paşti. Semnificaţia Rusaliilor este legată de pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi totodată de întemeierea Bisericii creştine, întrucât în aceeaşi zi, în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştimă din Ierusalim. În timpul Rusaliilor se împodobeau casele cu flori şi ramuri verzi, semn al bucuriei pentru o astfel de sărbătoare, obicei moştenit de la evrei. În biserici se aduc şi astăzi frunze verzi de tei sau nuc care se binecuvintează şi se împart credincioşilor, simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care S-a pogorât peste Apostoli. Serbarea Rusaliilor este consacrată ca şi sărbătoare legală, fiind zi nelucrătoare în ţări precum: România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Estonia, Islanda, Luxemburg, Elveţia, Norvegia etc.
În prima zi după Rusalii, lunea, se serbează Sfânta Treime sau, mai bine spus, prăznuirea Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, conform tradiţiei după care, în ziua următoare marilor praznice sărbătorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului serbat sau care au avut un oricare rol în săvârşirea lui. În calendarele ortodoxe româneşti de perete, această zi este trecută ca sărbătoarea Sfintei Treimi, denumirea aceasta de dată mai nouă reprezintă, probabil, o influenţă catolică- la catolici, Sfânta Treime fiind sărbătorită în prima duminică după Rusalii.
O tradiţie profund înrădăcinată în jurul acestei sărbători este reprezentată de masa de Paşti care a căpătat, sub influenţa evreiască, un aspect ceremonial în care membrii familiei ciocnesc ouă roşii şi consumă carne de miel. Mielul jertfit şi mâncat la masa pascală a evreilor era considerat imaginea Mântuitorului care S-a jertfit ca un miel pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Iar în sensul acesta Sfântul Apostol Pavel spunea: “Căci iată, Hristos, Paştile nostru S-a jertfit…”(1 Cor. V, 7).
După cum probabil se ştie deja, spre deosebire de Crăciun, Sfintele Paşti nu se bucură de o consacrare calendaristică la fel pentru fiecare an şi acest lucru se întâmplă pentru că data Paştilor creştine depinde de două fenomene naturale, unul având dată fixă( mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească- echinocţiul de primăvară, ce cade totdeauna la 21 martie), iar celălalt cu dată schimbătoare (mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului- luna plină de după echinocţiul de primăvară). Acest din urmă fenomen face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, iar în alţi ani mai departe de el. În situaţia în care luna plină coincide cu echinocţiu de primăvară, deci cu ziua de 21 martie, şi e o zi de sâmbătă, Paştile poate fi serbat chiar a doua zi, duminica pe 22 martie, aceasta fiind şi cea mai timpurie zi a sărbătorii. Dacă a fost lună plină înainte de echinocţiu, atunci trebuie aşteptată cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, adică la 19 aprilie, iar dacă această zi se întâmplă a fi lunea, Paştile se serbează în duminica următoare, adică pe 25 aprilie. Se poate observa astfel că data Paştilor variază într-un interval de 35 de zile între 22 martie şi 25 aprilie. Această bază de calcul a datei Paştilor a fost adoptată la Sinodul I ecumenic de la Niceea, în anul 325, la iniţiativa împăratului Constantin cel Mare.
Acestea fiind spune, acum se poate înţelege într-o manieră mult mai uşoară diferenţa de dată între Paştele catolicilor şi cel al ortodocşilor. În Biserica romano-catolică, dar şi în cele protestante se utilizează calendarul iulian alcătuit la anul 46 î.Hr., îndreptat prin reforma Papei Grigore al XIII-lea, în anul 1582, calendar cunoscut sub denumire de „stil nou”. Se poate observa aşadar faptul că cele două Biserici, catolice şi ortodoxe, întrebuinţează calendare diferite, care le separă la distanţa de 13 zile. Prin urmare, Paştele ortodox va fi mereu după cel catolic care este stabilit corect, după regula de la Niceea din anul 325. În ciuda acestor diferenţe, au existat ani în care a coincis data dintre Paştele catolic şi cel ortodox. Se manifestă însă speranţa că această situaţie din Bisericile Ortodoxe să fie provizorie şi să se îndrepte o dată cu primirea calendarului îndreptat de către toate Bisericile Ortodoxe. Atunci nu vom mai fi nevoiţi să apelăm la un calendar mixt, cel vechi pentru Paşti şi sărbătorile legate de el, şi cel nou pentru sărbătorile cu dată fixă, ci vom întrebuinţa un singur calendar nou, îndreptat şi corect din punct de vedere ştiinţific, care ne-ar permite să sărbătorim Paştele după regula de la Niceea, între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, aşa cum fac Bisericile şi confesiunile apusene.
În cele din urmă, nu trebuie uitat mesajul pe care Mântuitorul imediat după Înviere l-a transmis creştinilor din întreaga lumea, anume: Bucuraţi-vă! şi faptul că Iisus Hristos este piatra de hotar între două lumi: lumea întainte şi după Hristos.
Eseu redactat sub îndrumarea:
Conf. univ. dr. Nicolae Brînzea
Lect. univ. dr. Gheorghe Gîrbea
Bibliografie:
1) Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
2) Preot Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996.