Despre traditiune – trecut si prezent în reglementare

Cu largă aplicaţie în dreptul roman, când predarea lucrului semnifica însuşi transferul proprietăţii, tradițiunea a pierdut în dreptul modern importanţa pe care a avut-o ca mod de dobândire a drepturilor reale. Într-adevăr, în dreptul modern, simpla încheiere a convenţiei, chiar neurmată de predarea lucrului, operează transferul dreptului real, cel puțin în cazul bunurilor mobile, astfel încât predarea efectivă nu mai are semnificaţia avută în trecut.

Prin cuvântul ,,tradiţiune”, folosit de art 557 alin. (1) C.Civ. trebuie să întelegem predarea materială a bunului. De regulă, aceasta este un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate privată, fiind definită ca predarea sau remiterea materială a unui bun. Termenul de remitere sau predare, indiferent dacă are un sens material sau ideal, are în vedere transmiterea elementului corpus din structura posesiei ca stare de fapt, chiar dacă, uneori, tradiţiunea a fost definită ca fiind ,,transmiterea voluntară a posesiunii sau detenţiunii unui lucru de la o persoană la alta”.

Astfel, tradiţiunea prezintă, în realitate, două elemente:

  1. Convenţia prin care părţile s-au înţeles să transmită proprietatea şi
  2. Faptul predării sau al remiterii bunului.

Convenţia este lămuritoare în legătură cu elementul subiectiv pe care îl va avea cel care a primit bunul: acesta poate fi posesor, având animus sibi habendi, corespunzător dreptului de proprietate sau simplu detentor precar, având animus detindendi, corespunzător dreptului de creanţă.

Dacă faptul remiterii bunului însoţeste o înţelegere de comodat sau depozit, el are semnificaţia juridică a unei condiţii de valabilitate a unei asemenea convenţii.

Se admite în prezent că tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul aşa-numitelor daruri manuale, adică al unor donaţii curente, de mică importanţă, care se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo formă specială. În cazul acestora, tradiţiunea este o solemnitate care suplineşte forma autentică a actului. Este însă evident că transmiterea proprietăţii nu este doar efectul predării bunului, ci şi efectul înţelegerii părţilor. Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului [art. 1011 alin. (4) C. civ.]. Ca excepţie, darul manual operează prin simplul acord de voinţă, atunci când, dintr-un anumit motiv, bunul se află deja în posesia donatarului.

În cazul titlurilor de valoare, tradiţiunea operează transferul dreptului de proprietate numai când este vorba de titlurile ,,la purtător”, după cum precizează art. 814 alin. (2) C.com din 1887. Cu referire specială la acţiunile la purtător, se precizează că ele se transmit prin simpla tradiţiune.

În era digitală, asistăm la un fenomen de lărgire a conţinutului termenului de „tradiţiune”, la o dematerializare a acestuia, darul manual putându-se realiza valabil şi prin forme care nu implică predarea efectivă şi materială a bunului donat, dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul. Spre exemplu: transferul unui fişier/fişiere pe calculator, transferul unei sume de bani cu ajutorul cardului bancar, transferul unor vouchere etc.


Bibliografie:

Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, 2013, p. 332-333

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007, p. 305

Eugen Chelaru, Drept civil – Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 2006

http://www.infospecialconsulting.ro/tradiţiunea-noul-cod-civil/

http://notariat-tineretului.net/dictionar-juridic-dex/tradiţiune-tradiţie

O.U.G. NR. 2/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M.Of. nr. 143 din 2 martie 2012

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment