Dreptul – o gramatică a comportamentului

Simetric cu raţiunea, care stă la baza apariţiei normelor juridice, normele gramaticale au menirea de a reglementa relaţiile sociale dintre indivizi. Acest aspect vizează nevoia inerentă naturii umane de a interacţiona. Interacţiunea umană presupune anumite raporturi între indivizi, însă aceste raporturi nu există prin ele însele, aceste raporturi au nevoie de o calificare, de o încadrare, pentru a avea un fond. În acest sens, în cadrul dreptului, raporturile cunosc o anumită reglementare, reglementare ce are la bază o normă juridică, devenind astfel raporturi juridice. Simetric vorbind, normele gramaticale care fundamentează limbajul, piatra de temelie a comunicării umane, dau expresie acestor raporturi interumane, facilitând comunicarea, mai exact prin norma gramaticală, comunicarea dintre oameni devine posibilă, în sensul în care oamenii se folosesc de o regulă generală, cunoscută de ei pentru a putea comunica, pentru a asigura transmiterea mesajului de la emiţător la receptor.

Teoria Generală a Dreptului ne oferă următoarea definiţie: dreptul reprezintă ansamblul de reguli stabilite în cadrul statului, reguli ce guvernează societatea. Regulile sunt stabilite în cadrul statului pentru a asigura o ordine în societate, ordine rezultată din interacţiunea oamenilor, din raporturile dintre aceştia, care o fundamentează. Abordând definiţia oferită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, reţinem următorul sens: totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglementează conduită oamenilor în relaţiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forţa coercitivă a statului.

Se ridică, astfel, o întrebare firească: Cum apare o reglementare?

Pentru a răspunde la această întrebare, se are în vedere relaţia uz – normare. O relaţie socială se tipizează prin repetabilitate, nu se reglementează pur şi simplu, de la sine. Condiţia este ca ea să formeze un şablon, să se repete, trecând printr-un proces de abstractizare şi apoi se va reglementa.

Acelaşi raţionament se poate aplica şi în raport cu gramatica: în momentul în care o anumită formă gramaticală este repetată, această devine o normă gramaticală. Astfel, relaţia uz – normare se menţine. Putem face apel la teoria normativistă a lui Hans Kelsen, pentru a sublinia mai bine ideea. Teoria sa presupune două concepte fundamentale, anume “sein” şi “sollen”. “Sein” reprezintă ceea ce este, ceea ce se vede în societate, iar “sollen” – comportamentul pe care o persoană trebuie să-l aibă, ceea ce ar trebui să fie. Ne raportăm la conceptul de “sollen” ca la o “ordine firească”. Această ordine firească nu apare pur şi simplu, această ordine este tot un produs eminamente uman şi este dinamic, surprinzând evoluţia societăţii în ansamblu. Acest “sollen” provine din “sein”, sens în care mai întâi omul interacţionează, relaţionează cu semenii. Acest şablon se repetă, căpătând mai întâi calitatea de cutumă, devenind ulterior o regulă, dobândind astfel caracter obligatoriu, transformându-se, practic, în sollen.

Normele se cristalizează pe baza uzului. Uzul precede normarea, la fel cum “sein” precede “sollen”. În acest sens se pot remarca asemănări între drept şi gramatică, putându-se vorbi despre o “gramatică comportamentală”. Astfel, toate relaţiile susceptibile de a fi reglementate sunt cele repetate, tipizate, care alcătuiesc o ordine juridică, deci “sollen”, care devine general obligatorie, valabilă pentru toate subiectele de drept. Însă această ordine nu este permanentă, ci dinamică, în sensul în care ea se poate schimba în funcţie de evoluţia societăţii, exact cum un popor îşi poate schimba anumite structuri lingvistice, în funcţie de influenţele exterioare sau interioare suferite de-a lungul timpului.

În acest sens, cum afirmă Giorgio del Vecchio, conceptul de drept(noi extindem această interpretare la conceptul de normare) ţine în mod exclusiv de acţiunile umane, care sunt bilaterale, în sensul în care presupun un subiect activ şi unul pasiv şi drepturi şi obligaţii corelative între cei doi. Astfel, atât gramatica cât şi dreptul reprezintă un produs total al omului, al societăţii în care trăieşte. Aceste reguli există pentru că sunt recunoscute, ţin de voinţa umană, au un caracter voliţional, în sensul în care omul le creează, iar omul se supune lor, ele având cu toate acestea un caracter dinamic, nu unul fix, rigid.

În mare, ambele tipuri de norme, atât cele gramaticale, cât şi cele juridice, au la baza comportamentul uman, comportament care, pus în raport cu comportamentul altor subiecte, trebuie să ducă la convieţuirea dintre aceste subiecte. Având în vedere instanţele comunicării, emiţătorul transmite receptorului un mesaj, folosind acelaşi cod, cod care, în limbaj juridic, ar putea reprezenta norma juridică, intermediarul dintre cele două subiecte, ceea ce da expresie relaţiei. Dacă nu ar există această normă, respectiv acest cod, relaţia nu ar putea exista, pentru că oamenii au nevoie de un consens, iar acest consens este construit pe baza unor reguli general acceptate şi recunoscute de către subiectele de drept, părţi ale raportului.

Cunoașterea gramaticii si uzul îngrijit al limbii, la fel ca respectarea legilor, sunt semnalmente ale educației, ale simțului civic. Dacă sancțiunea juridică este concretă și publică, în cazul unei erori gramaticale,  se apreciază subiectiv, mai variat, dar este calificat tot ca o acțiune neconvențională. Deși nu mereu vizibile asemănările de origine, finalitate, și permanenta relație uz-normare a gramaticii și a dreptului, acestea au în comun caracterul social, nașterea prin uz, organizează viața în comun, oferă sentimentul de apartenența la colectivitate, și sunt “vii” neîncetat, supuse examenului conformității vieții contemporane. Alături de bunele maniere, dreptul și gramatica sunt veritabilul ABC al vieții sociale, al disticției educate și conviețuirii respectabile.

Bălănescu Vlad

Badea V. Andrei

_____________________________________

Bibliografie:

– Simona Cristea, Teoria Generală a Dreptului

– Simona Cristea, Doctrine Juridice

– Dicționarul Explicativ al Limbii Române, DEX

– Hans Kelsen – Doctrina Pură a Dreptului