Problema comorientilor

Având relevanță atât pentru materia persoanelor, sub aspectul încetării capacității de folosință, cât și pentru materia succesiunilor, sub aspectul existenței capacității succesorale, problema comorienților a avut un regim juridic propriu în reglementarea anterioară, care, așa cum vom vedea, a fost fără mari deosebiri preluat și în noua reglementare.

În primul rând, este utilă o definire a comorienților. Având origine latină (commorientes), noțiunea evocă acele persoane care, chemate reciproc (sau chiar unilateral) a se moșteni, mor în același timp, iar uneori chiar în aceleași circumstanțe. Exemplul clasic în materie este cel al tatălui și al fiului care, având vocație succesorală reciprocă, mor într-un accident de circulație, fără a se putea stabili cu precizie datele la care fiecare a încetat din viață. Desigur, problema a vizat posibilitatea fiului de a-și moșteni tatăl (cu toate consecințele ce derivă din aceasta) și posibilitatea tatălui de a-și moșteni fiul.

În vechea reglementare, soluția de principiu a fost consacrată de art. 21 din Decretul 31/1954, care dispunea:

”În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.”

Consecința firească a textului era că niciuna dintre persoane nu avea vocație la succesiunea celeilalte. În doctrină s-a apreciat că aceeași ar trebui să fie soluția și atunci când decesul persoanelor nu a survenit în aceeași împrejurare, dar există dovezi care să indice că acestea au decedat în aceeași zi și la aceeași oră.

Pe cale de consecință, urmând trendul preluării în dreptul pozitiv a soluțiilor doctrinare și jurisprudențiale, legiuitorul noului Cod civil a înțeles să reglementeze situația comorienților într-o manieră asemănătoare cu cea din decretul 31/1954, eliminând însă condiția decesului survenit în aceeași împrejurare. Astfel, art. 957 alin. (2) NCC dispune:

”Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta.”

Textul instituie astfel o prezumție juris et de jure de simultaneitate a morții, de fiecare dată când sunt îndeplinite următoarele condiții:

• două sau mai multe persoane au decedat
• decesul a survenit fie în aceeași împrejurare, fie în împrejurări diferite, dar la același moment, sau cronologia deceselor nu poate fi determinată
• între persoanele decedate există vocație succesorală reciprocă, sau chiar numai unilaterală

Bibliografie:

1. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2002, pp. 50-52

2. Eugen Chelaru, Drept civil: persoanele: în reglementarea Noului Cod civil, Ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, pp. 63-64