Autoritatea părintească

[su_quote cite=”Camelia Borlean, psihologul Curții de Apel Oradea„]“Copiii au nevoie în egală măsură atât de prezența mamei cât și a tatălui care să-i protejeze, să-i îngrijească, să-i îndrume și să-i învețe cum să descopere lumea. Dacă nu ar avea nevoie de aceste aspecte fundamentale de dezvoltare, nu s-ar mai fi inventat părinții.” [/su_quote]

Un rol important în creșterea și dezvoltarea copilului o au, în primul rând, părinții. Aceștia au obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând cont cu prioritate de interesul superior al acestuia. De aceea, conform art.397 Cod civil autoritatea părintească este exercitată în comun de ambii părinți chiar și după divorț, cu excepția cazurilor în care instanța decide altfel. Exercițiul comun al autorității părintești fundamentează prezumția mandatului tacit reciproc între părinți, reglementată de art. 503 alin. (2) NCC.

Excepţiile de la regula generală conform căreia autoritatea părintească este exercitată de ambii părinţi sunt următoarele:

• autoritatea părintească se exercită de un singur părinte atunci când există motive temeinice şi instanţa consideră că este în interesul superior al copilului. Cu toate acestea, celălalt soţ păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia;
• autoritatea părintească se exercită de alte persoane, atunci când instanţa de tutela consideră că este în interesul superior al copilului ca acesta să fie dat în plasament la o rudă sau la o altă familie sau persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.

Copilului de 10 ani îi va fi acordată posibilitatea de a-si exprima opinia cu privire la exercițiul autorității părinteşti. Poate fi ascultat și copilul mai mic de 10 ani, dacă instanța consideră necesar.

Prin acordul parental, părinții, în urma divorțului, stabilesc exercitarea autoritătii părintești, contribuția acestora la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta.

Planul parental reprezintă modalitatea prin care se implementează autoritatea parentală comună. Prin acest plan parental părinţii îşi pot exprima voinţa lor comună de a planifica activităţile copilului. Astfel, părinţii vor reîncadra relaţiile lor de familie într-o nouă structură, stabilă, predictibilă şi funcţională.

Conform Principiilor dreptului european al familiei, autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relație și nici de separarea de iure sau de facto a părinților

În ce privește drepturile părintelui separat de copil, art.496 alin.5 Cod civil prevede că părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia, instanța de tutelă putând limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului. În mod simetric, conform art. 262 Cod civil, copilul care nu locuiește cu ambii părinți are dreptul de a avea legături personale cu părintele cu care nu locuiește, exercițiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Potrivit art. 18 din Legea nr.272/2004 relațiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului, pe perioada determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

d) corespondența ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;

f) transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;

g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.

Părintele la care copilul locuiește are obligația de a sprijini menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte, enumerate mai sus.

De asemenea,  Legea nr. 272/2003 la art.36 alin. 3 prevede faptul că, în situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățaturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, resedința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea acestor decizii, acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Sunt însă și cazuri în care părintele la care locuiește copilul, să dorească să îl îndepărteze pe acesta de celălalt părinte. Acest fenomen poartă denumirea de sindromul alienării parentale. Prin urmare, luând în considerarea cele menționate mai sus, în cazul unui divorț cu copii, este benefic pentru dezvoltarea psihică și morală a acestora ca părinții să exercite împreună autoritatea părintească și să nu lase neînțelegerile dintre ei să afecteze relațiile cu copilul.

Bibliografie: 

1. Marieta Avram – Drept civil. Familia, editura Hamangiu 2013
2. Adina R. Motica – Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale, editura Universul Juridic, Bucureşti 2015
3. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată 2014