Proprietatea publică între drept comun si regim derogatoriu

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, regimul juridic al proprietății publice a cunoscut modificări atât în ceea ce privește conținutul său, cât și în ceea ce privește actul normativ de bază care îl reglementează.

Dacă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, regimul juridic al proprietății publice își găsea reglementarea principală în legea 213/1998 care avea și o denumire sugestivă (lege privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia), odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, reglementarea a migrat către acesta, ocazie cu care legea și-a schimbat denumirea în „lege privind bunurile proprietate publică”. Desigur, modificarea numelui a fost doar una subsidiară, modificarea principală constând în preluarea celor mai importante prevederi spre a fi reglementate de Codul civil și păstrarea în legea specială doar a unor norme de aplicare limitată (a se vedea în acest sens normele privind contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică, care datorită specificității nu au mai fost preluate în Codul civil).

Față de aceste schimbări, unii autori de drept administrativ au considerat oportun să protesteze în legătură cu reglementarea proprietății publice (instituție eminamente de drept public) într-o lege care presupune în mare parte reglementarea instituțiilor de drept privat (Codul civil). Protestul a fost curmat de însuși Codul civil, care la art. 2 alin. 2 dispune sec:

„(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.”

Câteva precizări ar putea fi utile. Astfel, ori de câte ori într-o lege specială nu se găsesc eventuale prevederi derogatorii de la dreptul comun, își vor găsi aplicarea normele înscrise în Codul civil. De reținut este și faptul că accepțiunea termenului de lege este cea restrânsă, anume legea ca act juridic al Parlamentului, în condițiile în care art. 73 alin. 3 lit. m din Constituție trimite reglementarea regimului juridic general al proprietății în domeniul legii organice. O eventuală reglementare a acestui domeniu prin ordonață de urgență este discutabilă. În principiu, ea nu este posibilă datorită caracterului de drept fundamental al dreptului de proprietate.

Aceiași autori de drept administrativ au manifestat o îngrijorare și cu privire la oportunitatea aplicării dispozițiilor privind proprietatea privată, proprietății publice. În acest sens, art. 554 alin. 2 C.civ. dispune:

„(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.”

Eventualele îngrijorări sunt înlăturate chiar de textul de lege. Astfel, dispozițiile de drept privat se vor aplica în legătură cu dreptul de proprietate publică numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta. După cum s-a observat și în doctrina de drept civil, această idee trebuie să fie înțeleasă cu circumspecție, pentru a se evita aplicarea normelor de drept comun acolo unde fie natura regimului juridic al proprietății publice, fie declarația expresă a legiuitorului le exclude aplicarea.

O altă controversă apărută și întreținută de doctrina de drept administrativ este aceea a domenialității și a apartenenței unor bunuri la domeniul public sau privat. Unii autori de drept administrativ consideră, dând termenului de domeniu public o accepțiune lato sensu, că acesta cuprinde pe lângă bunurile proprietate publică, și anumite bunuri aflate în proprietate privată, care justifică prin importanța lor rațiunea de a fi transmise generațiilor viitoare.

O asemenea apartenență, s-a susținut pe bună dreptate în doctrina de drept privat, este neîntemeiată, deoarece accepțiunea lato sensu a domeniului public nu are consistență logică, întrucât nu există reale trăsături comune ale bunurilor care formează obiectul proprietății publice și ale bunurilor care formează obiectul proprietății private care să permită includerea tuturor în sfera aceleiași noțiuni. În acest sens, numai bunurile proprietate publică sunt prin natura lor, ori prin declarația legii de uz sau de interes public, în timp ce anumite bunuri care sunt obiect al proprietății private justifică doar anumite restrângeri ale exercitării acestui drept. Așadar, o includere și a acestora din urmă în domeniul public nu justifică vreun interes și nici nu are suport logic sau juridic, implicația practică a unei asemenea includeri artificiale, fiind de altfel inexistentă.

Bibliografie:

1. Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București 2001, pp. 97-98
2. Stoica, Valeriu, Drept civil: drepturile reale principale, Ed. a 2-a, Editura C.H. Beck, 2013, pp. 100-101
3. Stoica, Valeriu, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul Civil, în R.R.D.P. nr. 2/2012
4. Vedinas, Verginia, Reglementarea proprietății publice potrivit Noului Cod civil, în R.R.D.P. nr 2/2012