Teoria genetică- o explicație a comportamentului criminal?

Teoriile etiologice moderne, formulate cu precădere în decursul secolului al XX-lea, au procedat la o explicare a fenomenului criminal pornind de la ideea conform căreia fenomenul criminal are un caracter multifactorial.

Fără a contesta acest caracter, fiecare teorie etiologică a acordat întâietate unei anumite categorii de factori(biologici, sociali ori morali) în explicarea fenomenului criminal. Astfel, au luat naștere teoriile psiho-biologice, teoriile psiho-sociale și teoriile psiho-morale.

În ceeea ce privește teoriile psiho-biologice, un prim aspect ce trebuie remarcat este că acestea își au ca punct de plecare teoriile formulate de Cesare Lombroso cu privire la atavismul criminal (adică oprirea în dezvoltare pe lanțul filogenetic) și la malformațiile morfo-funcționale de natură degenerativă. De asemenea, se impune a fi precizat faptul că toate teoriile din această categorie se fundamentează pe ideea conform căreia crima, ca fenomen individual, are o bază biologică(organică sau funcțională), factorii exogeni neavând decât un rol secundar.

Una dintre teoriile psiho-biologice relevante este teoria genetică sau teoria aberațiilor cromozomiale, formulată în anii ’70 ai secolului trecut.

În vederea înțelegerii acesteia, trebuie făcute câteva mențiuni cu privire la cariotipul uman, vazut ca reprezentând numărul de cromozomi existenți în nucleul celulelor somatice.

În urma a numeroase cercetări realizate în domeniul geneticii, în anul 1956, J.H. Tjio și A. Levan au ajuns la concluzia că celulele somatice umane conțin 46 de cromozomi. Acestea sunt diploide și conțin două seturi haploide de cromozomi, fiecare set fiind format din 23 de cromozomi, câte unul din fiecare pereche. Cei 46 de cromozomi se împart în 22 de perechi de cromozomi identici la bărbați și la femei numiți autozomi, plus o pereche de cromozomi sexuali (numiți și heterozomi sau gonozomi), identici la femei (XX) și diferiți la bărbați (XY). Astfel, formula genetică femeiască este 46 XX, iar cea bărbătească- 46 XY.

Pornind de la aceste date, creatorii teoriei genetice au analizat cariotipul delincvenților și au ajuns la concluzia că anomaliile cromozomiale depistate cel mai frecvent la delincvenți apar în legătură cu cromozomii sexuali.

Una dintre anomaliile cromozomiale considerate ca relevante în explicarea comportamentului criminal este Sindromul Klinefelter, care afectează doar persoanele de sex masculin şi care este cauzată de prezenţa în plus a unui cromozom X. Acesta din urmă poate proveni de la oricare dintre părinți, sindromul având o incidenţă de 1 la 500, până la 1 la 1000 de bărbaţi. De asemenea, trebuie remarcat că,  spre deosebire de alte afecţiuni, unde simptomele se observă imediat după naştere, în cazul sindromului Klinefelter, acestea apar la vârsta pubertăţii şi devin din ce în ce mai evidente la adult.

Subiecții care prezintă această deviație de la cariotip sunt înalți și slabi, prezentând o pilozitate pubiană de tip feminin. Cel mai adesea, aceștia nu prezintă pilozitatea facială specifică sexului masculin, au testiculele subdezvoltate și suferă de ginecomastie(o hipertrofie a glandelor mamare). De asemenea, bărbaţii cu acest sindrom pot prezenta dificultăţi în dezvoltarea limbajului, o gândire mai lentă, anxietate, agresivitate sau tendințe spre ipohondrie, uneori apărând și tulburări psihice.

În urma cercetărilor realizate pe subiecți care suferă de sindromul aflat în discuție, s-a ajuns la concluzia că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre  infracțiunile de natură sexuală, dintre care pot fi amintite pedofilia, furtul din considerente fetișiste etc.

O altă anomalie cromozomială care prezintă importanță în domeniul cercetărilor criminologice este reprezentată de apariția unui Y suplimentar(care conduce la formula 47 XYY), denumit și cromozomul crimei.

Frecvența sindromului este de 1 la 1000 nașteri de persoane de sex masculin, care nu prezintă de regulă particularități morfologice evidente. Aceștia au o aparență masculină, sunt foarte înalți(peste 1,80 m) și, foarte rar,  prezintă anomalii în configurația urechilor, miopie sau calviție avansată.

Mai mult, în rândul celor diagnosticați cu această anomalie, s-a observat un comportament antisocial mai frecvent decât în rândul bărbaților normali din punct de vedere gentic.  De asemenea, frecvența acestei anomalii în rândul populației de infractori este de aproximativ de 10 ori mai mare decât în rândul populației generale, iar în inchisori frecvența acestora este de cca. 15 ori mai mare decât a delincvenților normali din punct de vedere genetic.

Deși veridicitatea concluziilor la care au ajuns autorii teoriei genetice nu poate fi contestată, orice generizare a tezei conform căreia aberațiile cromozomiale se află la originea comportamentului criminal apare ca nejustificată și, pe cale de consecință, imposibil de acceptat. Ambele anomalii prezentate anterior, precum și altele similare acestora pot fi specifice și indivizilor perfect normali atât din punct de vedere intelectiv, cât și din punct de vedere comportamental.

Bibliografie:

R. Van Durne, Avatars du syndrome XYY, l’agressivité génétique est-elle un mythe?, Revue de Droit Pénal et de Criminologie., 1 (1974-1975), pp. 3–10

Valerian Cioclei, Manuale de criminologie, Studii criminologice, Ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 201R. Van, Durne