Pedeapsa cu moartea în epoca iluministă. Criminologie vs. Politică

Epoca iluministă este una extrem de apreciată, având în vedere descoperirile, ideile și principiile afirmate în această perioadă de diverși intelectuali din întreaga Europă, aceasta producând numeroase schimbări și în plan juridic, prin conceptele promovate și prin măsurile aplicate de conducătorii statelor, sub influența acestui curent. Aplicarea pedepsei capitale este o problemă ce a ridicat de-a lungul timpului numeroase controverse în cercurile politice, juridice și filosofice din întreaga lume. În funcție de contextul politic și de evoluția societății în momentul respectiv, aceasta a cunoscut diverse forme și a dobândit sau a pierdut susținători.

În domeniul criminologiei din perioada secolului al XVIII-lea se remarcă Cesare Beccaria, caracterizat ca fiind un „pașnic iubitor al adevărului”. Acesta a dezvoltat în operele sale, care au dobândit importanță la nivel internațional, principii apreciate și regăsite și în legislația penală actuală, printre care legalitatea incriminării, care își are corespondent în art.1 din Noul Cod Penal, umanizarea pedepselor, principiu susținut de numeroase actuale norme. Elocvent în acest sens este Decretul -Lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, această pedeapsă fiind înlocuită cu cea a detențiunii pe viață. De asemenea, art. 22 alin. (2) din Constituție, „Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, confirmă și ridică la rang constituțional regula conform căreia pedepsele și măsurile privative de libertate, trebuie executate în condiții care să asigure respectarea demnității umane. Un alt exemplu în acest sens este dat de cauzale de nepedepsire reglementate în art. 269 și în art. 270 din Noul Cod Penal, care se referă la nepedepsirea favorizării, respectiv a tăinuirii săvârșite de către un membru de familie.

Un aspect important menționat de criminologul italian face referire la individualizarea pedepselor, acesta afirmând că „adevărata măsură a infracțiunilor este răul făcut societății”, iar acest principiu este reținut și aplicat, având în vedere introducerea în Noul Cod Penal a Titlului III, Capitolul V ( „Individualizarea pedepselor” ). Acest capitol conține prevederi referitoare la circumstanțele atenuante și agravante, precum și situații de neexecutare a pedepsei – renunțarea și amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată. În acest fel, pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, putând fi astfel îndeplinit scopul acesteia.

Cele mai importante argumente susținute însă de iluministul italian sunt cele enunțate împotriva pedepsei cu moartea, despre care acesta afirmă că „nu este un drept, ci un război al națiunii cu un singur cetățean”. În opera sa, „Despre infracțiuni și pedepse” , criminologul este preocupat de analizarea acestei pedepse, pe care nu o consideră utilă într-o societate bine organizată, aceasta fiind însă justificată în două situații: atunci când moartea este singura modalitate prin care cetățenii pot fi descurajați să comită infracțiuni, precum și în cazul în care condamnatul dispune de influență și putere care ar reprezenta un pericol pentru forma de guvernare stabilită.

În plan politic, un reprezentatnt al aceluiași curent, J.J.Rousseau, a tratat și el în scrierea cunoscută „Contractul social” același aspect. În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, necesitatea aplicării unei pedepse în cazul violării unei norme aparţinea societăţii, ca urmare a pactului fundamental tacit încheiat între aceasta şi membrii ei. Din punct de vedere filosofic și politic, aplicarea pedepsei cu moartea este justă, având în vedere faptul că în momentul în care violezi legile comunității prin săvârșirea unei infracțiuni, încetezi a fi membru al acesteia, fiind perceput ca un dușman față de care se declanșază un război. Pedeapsa cu moartea este justificată prin faptul că particularii transmit suveranului dreptul de a dispune de propria viață, iar acesta din urmă, prin pact, se obligă să conserve viața contractanților. Dreptul de a omorî este însă limitat; pot fi omorâți doar acei infractori care nu pot fi ținuți în siguranță în viață, care reprezintă un pericol mult prea mare pentru membrii societății.

Intelectualii iluminiști au răspândit, așadar, principii în numeroase domenii menite a restrânge sfera cazurilor în care se poate aplica pedeapsa capitală, precum și pe cea a infractorilor împotriva cărora sancțiunea se poate pronunța. Cu toate că în jurul ei s-au formulat atâte opinii, aceasta este încă o realitate actuală, însă influența filosofilor, oamenilor din mediul politic, a sociologilor și a reprezentanților Bisericii se resimte, având în vedere că pedeapsa capitală se aplică, însă cu o dublă limitare: numărul statelor este scăzut semnificativ raportat la perioada anterioară secolului al XVIII-lea, iar pe de altă parte, cazurile în care această măsură este luată sunt mult mai puține. Modalitățile prin care se realizează sunt dintre cele mai diverse, cunoscându-se numeroase practici în întreaga lume, de la crucificare în statul Sudan, la împușcare în state precum Belarus, de altfel, singurul stat european în care aceasta nu a fost scoasă în afara legii.

Infracțiunile pentru săvârșirea cărora cetățenii sunt condamnați la pedeapsa capitală sunt însă unele care presupun un pericol social extrem de ridicat, precum traficul de droguri în țări numeroase, printre care Afganistan, China, Cuba etc. Infracțiunea de trădare este și ea una care atrage sancțiunea supremă în țări din Africa și Asia, dar și homosexualitatea, în state precum Iran, Irak, Nigeria sau Arabia Saudită, aceasta din urmă fiind un alt aspect larg dezbătut în prezent.

În fața unor opinii atât de diverse, precum și a unor practici diferite, se naște întrebarea dacă această condamnare la moarte este sau nu necesară, dacă este utilă într-o societate modernă, precum și dacă aceasta este justă față de toți cei implicați. Un pas important este însă faptul că aceasta a fost abolită în toate statele membre ale Uniunii Europene, aceasta fiind chiar o condiție pentru ca un stat să poată adera la organizația internațională.