TORTURA ÎN JURISPRUDENȚA C.E.D.O. (Partea a II-a)

CAPITOLUL II

JURISPRUDENȚA CEDO DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI  2015

ÎN MATERIA TORTURII

 În acestă secțiune a studiului vor fi redate situațiile de fapt împreună cu aprecierile Curții în 6 cauze, fiind prezentată și cea mai recentă cauză în care România a fost condamnată pentru încălcarea art. 3 din Convenție cu privire la tortură.

 2.1.  Lolayev c. Federației Ruse – 15 ianuarie 2015

Situația de fapt:

Reclamantul, Alan Khadzhi-Muratovich Lolayev, cetățean rus, fost ofițer de poliție, a fost acuzat de furtul unei mitraliere din sediul de poliție[1].

Într-o seară, acesta a primit un telefon de la unul din colegii săi, rugându-l să-l ajute pe un alt coleg. Reclamantul a acceptat și a convenit cu cel care îi telefonase să vină cu mașina și să meargă la cel de-al treilea coleg. Însă, în momentul în care a intrat în mașina, Lolayev a fost amenințat și bătut de o persoană în uniformă de camuflaj. După ce au ajuns la secția de poliție, bărbatul camuflat a coborât din mașină și a urcat superiorul lui Lolayev, care i-a spus că acesta nu-l suspectează pe reclamant, dar că trebuia să-i ajute să îl găsească pe cel care furase arma. Lolayev a precizat că nu are cum să-i ajute, pentru că nu știa cine era autorul furtului.

Atunci Lolayev a fost dat jos din mașina de poliție, dus într-un birou, iar un alt coleg de-al său i-a arătat un clip video în care se vedea că Lolayev intrase și apoi ieșise din clădirea secției. Reclamantul a răspuns că în respectiva zi a fost însoțit de alți colegi de-ai săi și că nu ar fi putut lua arma. Alți colegi ai polițistului au început atunci să-l amenințe și să recunoască furtul mitralierei, însă Lolayev a refuzat.

În acea clipă, Lolayev a fost condus într-un alt birou, unde acesta a fost încătușat și legat de scaun, i-a fost aplicată bandă adezivă pe gură, iar urechile i-au fost prinse în cabluri electrice, folosite pentru a-l electrocuta. În timpul tratamentului, reclamantul a căzut de câteva ori de pe scaun, a scuipat sânge, dar de fiecare dată a fost ridicat și din nou pus la curent electric. În cele din urmă, Lolayev a recunoscut furtul, doar pentru ca tortura să ia sfârșit[2]. Bărbatul a fost reținut de poliție până în următoarea zi, iar acesta s-a prezentat la spital, unde a fost supus expertizei medicale, raportul stipulând că acesta avea multiple traume la cap, pigmentarea lobilor urechilor, semn al electrocutării, răni la mâini, posibil provocate de cătușe[3].

Reclamantul a depus plângere împotriva tratamentului la care a fost supus, dar ancheta realizată de procuror s-a bazat în exclusivitate pe declarațiile colegilor care l-au supus la relele tratamente pe Lolayev, iar raportul procurorului cuprindea faptul că nu există dovezi că ar fi fost săvârșită vreo faptă penală în urma interogatoriului[4].

În perioada iunie 2008 – februarie 2012, Lolayev a urmat toate procedurile interne astfel încât să fie demarată ancheta și să fie trași la răspundere penală foștii săi colegi implicați în torturarea lui. De fiecare dată procurorul care primea cazul închidea dosarul motivând lipsa de probe, procurorul ierarhic superior anula raportul primului, retrimițând cauza spre reanchetare, unde alt procuror închidea dosarul[5].

În ceea ce privește ancheta cu privire la furtul mitralierei, investigația a fost suspendată în 2008, fiind încadrată ca faptă cu autor necunoscut[6].

Aprecierea Curții:

1. Pentru aprecierea speței, CEDO a pornit de la principiul că art. 3 din Convenție reprezintă una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice, relele tratamente fiind absolut interzise. De asemenea, Curtea reiterează obligația autorităților statului de a proteja intergritatea fizică a persoanelor deținute, arestate sau reținute. De asemenea, dacă o persoană suferă vătămări în timp ce se află în custodia autorităților, acestea trebuie să ofere explicații plauzibile asupra cauzelor respectivelor vătămări. În aprecierea probelor, Curtea a aplicat standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, adică a acelor dovezi care sunt suficient de puternice, clare și concordante, ori a prezumțiilor absolute[7].

În acest sens, Curtea a considerat că în baza raportului medico-legal întocmit în februarie 2008, rănile care au fost provocate reclamantului sunt consecințe ale unui tratament abuziv suferit de acesta la interogatoriu[8] și Curtea a manifestat rețineri și îndoieli cu privire la veridicitatea celor declarate de ofițerii de poliție acuzați[9], dat fiind faptul că aceștia fuseseră pentru prima dată interogați la 4 ani distanță de incident.

Dată fiind natura rănilor, care indicau în mod clar faptul că Lolayez a fost supus șocurilor electrice, împreună cu declarația unui ofițer de poliție care a recunoscut faptul că în timpul interogatoriului acesta l-a lovit în cap și pe față, Curtea a considerat că nu există nicio explicație plauzibilă pentru cauzarea vătămărilor[10]. Deci, Curtea a stabilit că tratamentul primit de Lolayev a fost unul abuziv.

Mai departe, Curtea a încercat să afle dacă respectivele rele tratamente depășesc pragul de gravitate pentru a putea fi considerate încălcare a art. 3. Pentru aceasta, CEDO a reiterat că pentru ca forma de rău tratament să poată fi calificată ca tortură este necesar ca această să provoace victimei sentimente de teamă, angoasă și inferioritate capabile să umilească persoana astfel încât această să cedeze fizic și psihic. Cu privire la persoanele private de libertate, recurgerea la forță fizică nu trebuie făcută decât dacă este strict necesar. Or, în speță, după examinarea circumstanțelor, Curtea a costatat că suferința fizică, dovedită prin actele medicale, supunerea la șocuri electrice, legarea de scaun, lipirea gurii cu bandă adezivă, fapte care nu au fost negate de Guvern, maniera în care Lolayev a ajuns la secția de poliție, toate acestea demonstrează că suferința ce i-a fost provocată cu scopul de a mărturisi furtul constituie tortură, deci o încălcare a art. 3 sub aspect substanțial[11].

2. Cu privire la obligația statului de a realiza o investigație efectivă, o obligație de mijloace, capabilă să conducă la stabilirea împrejurărilor faptelor și identificarea făptuitorilor și tragerea lor la răspundere, aceasta implică și încercarea rezonabilă de a conserva probele necesare. Orice deficiență a investigației de natură să saboteze posibilitatea de a stabili cauza rănilor sau de a identifica persoanele responsabile este considerată ca încălcând standardul investigației efective[12]. Investigația trebuie să fie inclusiv promptă.

Dată fiind durata necesară procedurilor de anchetare, faptul de a se fi refuzat de 5 ori la rând începerea urmăririi penale împotriva polițiștilor acuzați de tortură, faptul că o serie de etape în investigație au fost realizate cu mare întârziere, ori nerealizate deloc, deși procedura o impunea, faptul că nu au fost interogați martori-cheie și că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru tortura care i-a fost aplicată reclamantului, CEDO a considerat că autoritățile ruse au încălcat art. 3 din Convenție inclusiv sub aspect procedural[13].

 2.2. Ateșoglu c. Turciei – 20 ianuarie 2015

Situația de fapt:

În anul 2002, Musa Ateșoglu, în vârstă de 17 ani, a fost arestat de ofițerii de poliție, fiind suspectat de furt. În aceeași zi a arestării, acesta a fost supus unui examen medical, care a relevat că acesta este sănătos și că nu prezintă răni pe corp[14]. Însă, în timpul interogatoriului, minorul a fost bătut, ridicat de urechi și lovit în tălpi, pentru ca acesta să recunoască faptele de care a fost suspectat[15]. Ateșoglu a formulat o plângere împotriva abuzurilor la care a fost supus, iar procurorul de caz a intervenit și a luat legătura cu reclamantul. În urma discuțiilor cu reclamantul, procurorul a introdus în procesul-verbal faptul că victima avea răni pe tălpi, urechile îi erau umflate și că aceste semne erau rezultatul tratamentelor la care fusese supus de către 4 polițiști pe care i-a identificat. După interogatoriu, procurorul l-a eliberat pe tânăr, care a fost supus unui alt examen medical prin care s-au constatat existența pe brațe, urechi, palme și în tălpi a numeroase răni și echimoze[16].

Procurorul trimite în judecată pe cei 4 polițiști pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente, conform Codului penal turcesc. Instanța s-a declarat necompetentă, însă a schimbat încadrarea juridică a faptei în cea de tortură și a trimis cauza instanței competente. Procesul a durat 8 ani de zile, iar în 2010 cei 4 polițiști au fost găsiți vinovați pentru supunerea victimei la tortură în scopul obținerii din partea acesteia a recunoașterii faptelor și au fost condamnați la 1 an de închisoare și 6 luni suspendare din funcție. Pentru că cei 4 avuseseră un bun comportament în timpul procesului, pedeapsa a fost redusă la 10 luni de închisoare, respectiv 5 luni de suspendare din funcție[17].

Deoarece în legislația din Turcia există instituția suspendării pronunțării hotărârii, care poate fi asemănată suspendării sub supraveghere a executării pedepsei din România, și care poate fi aplicată în cazurile în care inculpații sunt condamnați la maxim 2 ani de închisoare. Spre deosebire de instituția românească, efectele juridice ale instituției suspendării pronunțării hotărârii presupune neînregistrarea antecedentelor penale, supravegherea beneficiarului timp de 5 ani și închiderea procesului penal[18].

Reclamantul a considerat că prin tratamentul la care a fost supus, durata procesului și faptul că în urma procesului judecătorii au considerat că trebuie să aplice instituția suspendării pronunțării hotărârii, art. 3 din Convenție a fost încălcat.

Aprecierile Curții:

1. Cu privire la tratamentul la care a fost supus Ateșoglu, CEDO a observat că instanța națională a confirmat că polițiști au supus reclamantul în mod intenționat la rele tratamente în timpul în care acesta s-a aflat în custodia lor[19].

Curtea a făcut apel la jurisprudența sa atunci când a făcut referire la gravitatea tratamentului aplicat lui Musa Ateșoglu și a reiterat că, pentru calificarea unui anumit tip de tratament ca fiind tortură, trebuie avută în vedere distincția din cadrul art. 3 referitoare la tortură, tratamente degradante și tratamente inumane (Selmouni c. Franța, 1999). Pornind de la maniera în care a fost redactată Convenția, Curtea a conchis că, pin utilizarea celor 3 concepte, s-a intenționat condamnarea fermă și severă a torturii ca (1) tratament inuman aplicat în mod intenționat și cauzând grave suferințe. Alături de gravitatea tratamentului, tortura este (2) îndreptată spre atingerea unui anumit scop, după cum reiese din Convenția ONU împotriva torturii.

În acest sens, CEDO a considerat că reclamantul a fost supus torturii în mod intenționat cu scopul obținerii unei mărturisiri din partea lui Ateșoglu. În aceste condiții, Curtea găsește că actele săvârșite împotriva reclamantului sunt deosebit de grave și de crude și că pot provoca dureri severe și suferință intensă (Salman c. Turcia, 2000; Valeriu și Nicolae c. Rep.Moldova, 2009; Diri c. Turcia, 2007). Din aceste motive, Curtea consideră că tratamentul aplicat victimei constituie tortură și că art. 3 a fost încălcat din punct de vedere substanțial.

2. CEDO reamintește că atunci când o persoană susține că a suferit unul din cele 3 tipuri de tratamente iar respectivul tratament a fost exercitat de agenți ai statului, în conformitate cu art. 1 al Convenției ce cuprinde obligația statului de a recunoaște oricărei persoane drepturile și libertățile definite în Conveție, este obligatoriu ca respectivul stat să ia toate măsurile necesare în vederea derulării unei investigații oficiale, capabile să conducă la identificarea și sancționarea persoanelor vinovate (Labita c. Italia, 2000).[20]

Conform jurisprudenței citate, aceasta înseamnă că instanțele naționale nu au dreptul de a nu pedepsi faptele care produc suferințe fizice și psihice. Astfel, statul de drept este sprijinit, iar o eventuală tolerare a unor astfel de acte din partea autorităților statului este evitată (Okkali c. Tucia, 2006)[21].

Promptitudinea și termenul rezonabil în aceste cazuri sunt necesare. Deși pot exista obstacole într-o astfel de investigație, un răspuns prompt din partea autorităților care anchetează relele tratamente este esențial pentru câștigarea și menținerea încrederii opiniei publice în instituțiile statului și în statul de drept[22].

Revenind la speță, Curtea a reiterat că atunci când un agent al statului este acuzat de violarea art. 3, procedurile penale care se declanșează nu ar trebui să fie supuse prescripției, amnistiei și/sau grațierii. De asemenea, CEDO consideră că dacă un agent este acuzat de tortură, este imperios necesar ca acesta să fie suspendat din funcție pe perioada anchetei și judecății și, în caz de condamnare, să fie destituit[23].

În cauza dedusă judecății, procedurile au fost inițiate de procuror, dar durata lor a fost foarte mare (aproape 8 ani), încălcându-se astfel regula promptitudinii necesare sancționării celor responsabili. În plus, celor 4 ofițeri de poliție nu și s-au aplicat sancțiuni disciplinare (suspendare și destituire)[24].

Mai mult, la momentul producerii faptelor, victima avea 17 ani și era minor. Minorii sunt deosebit de vulnerabili la orice formă de violență și trebuie să beneficieze de protecția statului, fiind feriți de posibilele atingeri aduse integrității lor fizice și/sau psihice (C. Regatul Unit, 1998). Statul este obligat să aprecieze nivelul de vulnerabilitat a persoanei, or, în speță, reclamantului nu i s-a oferit protecția de care avea nevoie. Ba mai mult, acesta a fost torturat, iar impunitatea de care au beneficiat agenții statului este de-ajuns pentru a pune sub semnul îndoielii putința statului-pârât de a proteja orice fel de persoană, nu doar un minor[25].

Curtea a considerat că instituția suspendării pronunțării hotărârii nu este compatibilă cu Convenția, deoarece nu oferă protecție împotriva relelor tratamente, oferind impunitate celor care se fac vinovați de aceste fapte.

Urmare a deficiențelor constatate în tragerea la răspundere a celor 4 ofițeri de poliție, statul-pârât s-a dovedit incapabil să-și îndeplinească obligația procedurașă conform art.3, Curtea constatând că a avut loc o violare a articolului menționat, sub aspect procedural[26].

 2.3. Razzakov c. Federației Ruse – 5 februarie 2015

Situația de fapt:

În anul 2009, Razzakov, cetățean uzbec emigrat în Rusia și muncitor în construcții, a fost chemat de către șeful său să se prezinte la o întâlnire care avea loc la ora 02.00 în data de 26 aprilie. Odată ajuns la locul întâlnirii, 3 ofițeri de poliție îmbrăcați în civil l-au trântit la pământ, i-au pus cătușe, o cagulă pe cap și l-au introdus într-o mașină neînmatriculată[27].

Reclamantul a fost dus la secția de poliție, unde alți 2 ofițeri în uniformă i-au cerut să mărturisească comiterea unui omor. Refuzând să facă acest lucru, Razzakov a fost dus într-un birou, legat cu bandă adezivă la încheieturile mâinilor, pus în poziția șezutului, cu mâinile așezate în jurul genunchilor îndoiți, iar o bară a fost petrecută pe sub genunchii reclamantului. Sub genunchii victimei, ofițerii de poliție au tras o bară, iar Razzakov a fost astfel suspendat în aer. Ofițerii de poliție au început să îl lovească în cap și pe corp, inclusiv cu o sticlă spartă. De câteva ori, Razzakov a fost de-acord să recunoască comiterea unei fapte, pe care de fapt nu o comisese, însă polițiștii nu s-au oprit din a-i aplica loviturile. Mai mult, aceștia i-au montat electrozi pe urechi și a fost electrocutat. De asemenea, a fost legat cu sfoară de testicule și a fost atârnat de ușa biroului, iar pentru a închide și deschide ușa, ofițerii trăgeau de sfoara legată de organele genitale. Ulterior, au pătruns în birou 4 bărbați mascați și care aveau mănuși de protecție și l-au amenințat pe Razzakov că dacă nu mărturisește comiterea crimei, îi vor injecta intravenos o substanță de culoare galbenă[28].

Acest tratament a fost aplicat victimei până a doua zi când a fost mutat într-o celulă. Mai târziu, Razzakov a fost prezentat procurorului de caz care l-a interogat ca martor în cauza omorului. În timpul interogatoriului, victima a purtat cătușe. Mai mult, i s-a cerut să semneze o serie de documente în limba rusă, pe care însă nu o cunoștea. După toate acestea, reclamantului i-au fost restituite bunurile care îi aparțineau și i-a fost dat drumul acasă[29]. Ulterior, nicio procedură penală nu a fost întreprinsă împotriva uzbecului.

Împotriva abuzurilor care au fost săvârșite împotriva sa, Razzakov a făcut o plângere, pe care însă Comitetul de Investigații nu a fost interesat să o primească, mai mult, conducătorul instituției a amenințat reclamantul că dacă nu se potolește cu plângerile, atunci face astfel încât să fie deportat în Uzbekistan. În cele din urmă, reclamantul a angajat un avocat, care a formulat o plângere care a fost procesată de comitetul menționat. Conform procedurii din Federația Rusă, procedura implică o anchetă preliminară pe care o realizează un investigator al Comitetului, însă deși avea la dispoziție rapoartele de expertiză ce confirmă rănile suferite de victimă, numărul de telefon al unuia din ofițerii de poliție de pe care șeful lui Razzakov a fost sunat și pus să stabilească întâlnirea de la care angajatul său a fost în mod abuziv săltat de ofițerii de poliție, faptul că Razzakov a reușit să identifice doi dintre ofițerii care l-au torturat, dar și declarațiile proprietarei casei în care locuia cu chirie victima și declarațiile șefului său, investigatorul a susținut că nu există dovezi concrete care să justifice efectuarea unei anchete oficiale[30]. Făcând apel împotriva deciziei investigatorului, instanța a respins contestația acestuia ca lipsită de obiect, după ce superiorul investigatorului a anulat dispoziția prin care se susținea că nu poate fi pornită o anchetă împotriva ofițerilor de poliție. Acest ping-pong al anulărilor și reiterărilor deciziilor de respingere a anchetei, un mijloc eficient de tergiversare a procedurilor, a durat în jur de doi ani[31]. În cele din urmă, un procuror a dispus începerea anchetei și, conform actelor poliției, Razzakov ar fi fost adus la poliție pentru că ar fi avut un limbaj necorespunzător în public, motiv pentru care i s-a dat o amendă administrativă, pe care ulterior reclamantul a putut să o anuleze în instanță[32].

Deși nicio instanță penală nu a judecat cauza lui Razzakov, acesta a apelat la o instanță civilă, unde, pe baza probelor pe care le-a putut prezenta, i-au fost acordate despăgubiri pentru toate suferințele fizice și psihice pe care le-a suferit bărbatul[33].

Aprecierea Curții:

Guvernul Federației Ruse a recunoscut încălcarea art. 3 din Convenție[34], iar această recunoștere acoperă ambele laturi (substanțială și procedurală) ale respectivei prevederi convenționale[35].

1. Curtea a reiterat faptul că autoritățile competente naționale sunt obligate să sancționeze orice violare a Convenției. CEDO a apreciat faptul că instanța civilă a găsit că statul rusesc este obligat să despăgubească reclamantul pentru toate daunele morale și pecuniare pe care le-a suferit în urma relelor tratamente care i-au fost aplicate de către ofițerii de poliție, însă autoritățile statului ar fi trebui să întreprindă o anchetă minuțioasă și efectivă care să ducă la identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare[36].

În cauzele în care sunt acuzate rele tratamente aplicate intenționat de agenții statului și se înregistrează o încălcare a art. 3 din Convenție, remediul nu poate consta doar în acordarea de despăgubiri victimelor abuzurilor, ci este necesară identificarea și sancționarea persoanelor responsabile, care nu trebuie să beneficieze de nicio imunitate, în caz contrar art. 3, care interzice tortura și tratamentele degradante și inumane, rămâne fără efect[37].

În absența unei anchete efective, reclamantul poate în continuare să se poziționeze în calitatea de victimă a încălcării art. 3[38].

Dat fiind faptul că Guvernul a recunoscut încălcarea art. 3, Curtea a considerat că toate susținerile reclamantului sunt adevărate[39], urmând ca instanța internațională să motiveze dacă tratamentul aplicat de către agenții statului constituie sau nu tortură.

Curtea a făcut apoi o scurtă relatare a tratamentului aplicat de ofițerii de poliție lui Razzakov: reținerea arbitrară, aplicarea de lovituri, lovituri aplicate în zona capului, dezbrăcare, legare, suspendare în poziții dureroase, atârnare cu capul în jos, tragerea de penis, strângerea testiculelor, amenințarea cu injecția, supunerea la șocuri electrice, toate acestea sunt indicii clare că respectivii ofițeri au premeditat faptele, aveau cunoștințele necesare pentru comiterea unor asemenea acte și beneficiau de tehnica și cunoștințele necesare pentru aplicarea tratamentului cu electroșocuri[40]. Toate aceste activități ilegale erau îndreptate împotriva reclamantului pentru ca acesta să cedeze psihic și să recunoască comiterea unui omor de care el nici măcar nu avea cunoștință.

Razzakov, privat de libertate în mod ilegal, necunoscând limba rusă la un nivel care să-i permită înțelegerea a ceea ce i se întâmpla, se afla într-o stare de vulnerabilitate, iar această stare, coroborată cu tratamentul pe care la care a fost supus, duc la reținerea, de către Curte, a încălcării art. 3 în latura sa substanțială, fiind considerată tortură[41].

2. Autoritatea competentă în derularea respectivei investigații nu a derulat procedurile decât la 5 luni de la plângerea formulată de victimă. Mai mult decât atât, conform jurisprudenței Curții (Lyapin c. Rusia), autoritățile sunt obligate să pornească o anchetă efectivă și oficială, iar nu o investigație preliminară, care nu este capabilă să îndeplinească cerințele pe care le implică investigația efectivă[42]. În cauza Lyapin c. Rusia (2014), Curtea consideră că o anchetă efectivă trebuie să fie promptă și minițioasă, iar autoritățile trebuie să depună eforturi pentru a afla adevărul. Concluziile trebuie să fie documentate, nu superficiale. Probele trebuie strânse cu diligență și conservate. Orice deficiență care subminează capacitatea anchetei de a stabili cauza leziunii sau identitatea persoanelor responsabile, ceea ce duce la nerespectarea standardelor investigației. Mai mult, investigația trebuie să fie independentă, imparțială și transparentă. Ancheta trebuie să fie efectuată astfel încât statul de drept să fie respectat, iar cetățenii să aibă încredere în justiție[43]. Statul este cel care are responsabilitatea de a asigura proceduri indispensabile permiterii luării de măsuri necesare pentru derularea de anchete efective, aceasta fiind o obligația pozitivă ce incumbă statului-parte la Convenție, în virtutea art. 3[44].

Revenind la cauza Razzakov, Curtea a considerat că întârzierea de 5 luni pentru desfășurarea unei anchete penale a afectat în mod iremediabil posibilitatea de a se afla adevărul în speță, pentru că perioada lungă de timp scursă până la momentul în care a putut realizată procedura identificării persoanelor ofițerilor de poliție, din aproximativ 10 agresori, au fost recunoscuți doar doi polițiști. Deci, posibilitatea de a-și recunoaște agresorii a scăzut semnificativ pentru reclamant. Mai mult, deși i-a identificat pe cei doi, Comitetul de Investigații a refuzat să declanșeze urmărirea penală, iar dacă într-un târziu acest lucru s-a întâmplat, procedurile au fost tergiversate prin decizii de anulare a dispozițiilor de începere urmăririi penale, iar primele erau ulterior retrase de organul care le-a emis, astfel că nicio astfel de decizie nu a putut fi contestată în instanță, întrucât orice plângere sau contestație rămânea între timp fără obiect[45].

Probele care au fost strânse în timpul investigației preliminare nu au putut avea nicio relevanță într-un proces penal, însă acestea au contat mult într-un proces civil, în cele din urmă instanța civilă recunoscând dreptul reclamantului la despăgubiri din partea statului pentru toate daunele care i-au fost produse[46].

Curtea a considerat că tortura pe care a fost supus Razzakov, întârzierea intenționată a procedurilor penale, împreună cu modul superficial în care s-a realizat ancheta arată că autoritățile nu au acționat diligent în vederea conservării probelor și nu au depus nici un efort pentru a afla adevărul cu privire la ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Astfel, autoritățile competente din Federația Rusă nu au respectat principiul anchetei efective cu privire la tratamentul la care a fost supus cetățeanul uzbec, Razzakov, încălcând art. 3 din Convenție și cu privire la latura lui procedurală[47].

 2.4. Zhyzitskyy c. Ucrainei – 19 februarie 2015

Situația de fapt:

Valentyn Tsezarovych Zhyzitskyy a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață. Aceasta își ucisese fosta soție la 1 mai 2007, însă maniera în care a recunoscut faptele constituie, de fapt, obiectul cauzei.

În noaptea în care a fost găsit cadavrul fostei soții, acestuia i s-a luat declarația de martor, după care a fost condus la secția de poliție din Godorok, unde a fost încătușat, legat de scaun, i s-a pus un sac negru în cap și i-au fost atașate la tâmple, dar și la organele genitale, electrozi. Reclamantul susține că a fost electrocutat pentru a recunoaște omorul săvârșit asupra fostei soții[48].

Unul din ofițerii de poliție implicați a susținut, conform reclamantului, că în acea zi fusese ziua sa de naștere, dar fapta de omor i-a întrerupt petrecerea, astfel încât intenționa să îl facă pe Zhyzitskyy să recunoască fapta, cu orice preț. Conform susținerilor Guvernului Ucrainei, Zhyzitskyy s-a predat și a recunoscut de bunăvoie săvârșirea omorului[49].

După ce inculpatul-reclamant susține că i-au fost aduse la cunoștință drepturile sale, acesta anunțase că dorește să beneficieze de asistență juridică, însă ulterior revine asupra declarației sale[50]. De asemenea, în urma realizării consultației reclamantului pentru a verifica starea lui de sănătate, au fost constatate existența unor „răni superficiale” pe umăr, abdomen, la ureche și la încheieturile mâinilor[51].

Sora lui Zhyzitskyy îi anagajează totuși un avocat, iar procedurile sunt derulate fără ca reclamantul să fi formulat vreo plângere cu privire la tratamentul la care fusese supus sau privind proveniența rănilor[52]. Mai târziu, este angajat un alt avocat care, la 7 mai 2007, retrage recunoașterea și formulează plângere către procuror împotriva tratamentului cu electroșocuri la care a fost supus clientul său, reclamantul[53]. De asemenea, se recurge la expertiza medico-legală în urma căreia se ajunge la concluzia existenței rănilor inclusiv în zona genitală și că nu se poate confirma și nici infirma posibilitatea ca rănile să fi fost provocate de electroșocuri, însă era cert că rănile de la încheieturile mâinilor provin de la cătușe.

De asemenea, în perioada mai 2007 – ianuarie 2008, autoritățile au refuzat să înceapă ancheta care să aibă ca obiect susținerea lui Zhyzitskyy că ar fi fost supus șocurilor electrice, iar cu alte 5 ocazii, judecătorul competent a respins deschiderea unei anchete efective, argumentând că motivele nu erau întemeiate, investigația realizată fiind superficială și incompletă[54].

În februarie 2008, Zhyzitskyy a fost găsit vinovat pentru omor cu premeditare și condamnat la pedeapsa închisorii, fiind respinsă ca neîntemeiată plângerea acestuia cu privire la tratamentul cu electroșocuri. După epuizarea căilor interne de atac, hotărârea de condamnare rămâne definitivă în 2010.

Aprecierea Curții:

1. În aprecierea probelor, Curtea s-a bazat pe standardul probării unei situații dincolo de orice îndoială și pe faptul că sarcina probei aparține autorităților statului-pârât, care ar putea oferi explicații satisfăcătoare și convingătoare (Irlanda c. Regatul Unit, 1978; Salman c. Turcia, 2000). CEDO s-a bazat pe existența celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauza privind pe Zhyzitskyy și care au relevat existența rănilor. De asemenea, Curtea a observat că în cel de-al doilea raport de expertiză se stipulează că în zona organelor genitale ale reclamantului existau răni care erau produse, cu aproximație, cu 2 săptămâni înaintea examinării, perioadă în care Zhyzitskyy se afla deja în custodia poliției. Din aceste motive, Curtea a considerat că susținerea reclamantului că ar fi fost electrocutat este suficient susținută de probe[55].

Curtea a apelat și la jurisprudența anterioară (Polonskiy c. Poloniei, 2009; Buzilov c. Moldovei, 2009) și a ajuns la concluzia că supunerea unei persoane la electroșocuri constituie cea mai gravă formă de rău tratament, fiind capabilă să provoace dureri severe și suferință intensă și trebuie considerată ca fiind tortură, chiar dacă nu conduce la afectarea sănătății persoanei pe termen lung.

2. Curta a considerat că dacă o persoană pretinde că i-a fost încălcat dreptul de a nu fi supusă torturii (art. 3) prin aceea că a fost supusă unui tratament ce i-a produs suferință, atunci este necesară obligarea statului de a realiza anchete oficiale și efective (Labita c. Italia, 2000). Autoritățile sunt obligate să depună eforturi pentru aflarea adevărului cu privire la asemenea fapte și să nu se bazeze pe concluzii pripite astfel încât anchetele să fie închise rapid (Assenov și alții c. Bulgaria, 1998)[56].

CEDO a găsit că statul-pârât este răspunzător pentru încălcarea art. 3, deci acesta avea obligația de a investiga fapta reclamantă de Zhyzitskyy conform standardelor de efectivitate[57].

Zhyzitskyy reclamase că a fost torturat, iar rapoartele de expertiză au confirmat existența rănilor. Cu toate acestea, procurorii au refuzat deschiderea unei anchete în acest sens. De asemenea, CEDO a observat că statul a manifestat reținere în asigurarea unei anchete prompte și minuțioase privind tratamentul la care a fost supus reclamantul[58].

În aceste condiții, CEDO a constatat că Ucraina se face responsabilă de încălcarea art. 3 atât sub aspect material (faptul că Zhyzitskyy a fost torturat), cât și sub aspect procedural (lipsa unei anchete efective).

Pentru a citi partea I a acestui studiu, click aici.

Pentru a citi partea a III-a a acestui studiu, click aici.

Masterand: ANDRA  ZAMFIR

Coordonator științific: Lector univ. dr.  CRISTINEL GHIGHECI

Bibliografie: 

[1] Lolayev c. Rusia, 15 ianuarie 2015, Par. 7

[2] Idem, par. 11

[3] Idem, par. 7

[4] Idem, par. 17

[5] Idem, par. 19-45

[6] Idem, par. 49

[7] Idem, par. 66

[8] Idem, par. 72

[9] Idem, par. 75

[10] Idem, par. 76

[11] Idem, par. 77-79

[12] Idem, par. 82-84

[13] Idem, par. 85-89

[14] Ateșoglu c. Turcia, par. 5

[15] Idem, par. 6

[16] Idem, par. 7-8

[17] Idem, par. 9-11

[18] Par. 12

[19] Par. 17-18

[20] Par. 23

[21] Idem

[22] Par. 24

[23] Par. 25

[24] Par. 26

[25] Par. 27

[26] Par. 29-30

[27] Razzakov c. Federației Ruse, Par. 6

[28] Par. 7-9

[29] Par. 11

[30] Par. 18-23

[31] Par. 23-32

[32] Par. 18

[33] Par. 36

[34] Par. 47

[35] Par. 49

[36] Par. 50

[37] Par. 50

[38] Par. 51

[39] Par. 53

[40] Par. 54

[41] Par. 55-56

[42] Par. 60

[43] Cauza Lyapin c. Rusiei, 2010, par. 126, disponibil pe http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{„fulltext”:[„lyapin”],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[„001-145731”]}, consultat în 17 aprilie 2015

[44] Idem, par. 127

[45] Par. 61

[46] Par. 62

[47] Par. 63-65

[48] Zhyzitskyy c. Ucrainei, Par. 6-8

[49] Idem, par 9-10

[50] Par. 9-10

[51] Par. 11

[52] Par. 12-16

[53] Par. 17

[54] Par. 22

[55] Par. 42

[56] Par. 48

[57] Par. 49

[58] Par. 50-51