TORTURA ÎN JURISPRUDENȚA C.E.D.O. (Partea a III-a)

2.5. Cestaro c. Italiei – 7 aprilie 2015

Situația de fapt:

Arnaldo Cestaro, cetățean italian în vârstă de 62 de ani la data incidentului, se afla în Genova în iulie 2001, pe perioada summit-ului G8, iar în noaptea de 21 spre 22 iulie a fost cazat în școala Diaz-Pertini, împreună cu alți turiști și membri ale unor ONG-uri care protestau împotriva a ceea ce reprezenta din punct de vedere economico-politic respectivul eveniment. Printre cei cazați se aflau și anarhiști (black-block), care erau urmăriți de poliție pentru distrugerile cauzate orașului pe parcursul zilelor summit-ului[1].

Din cauza evenimentelor neplăcute din ultimele zile, poliția a decis să procedeze la percheziționarea școlii pentru a strânge mijloacele de probe astfel încât black-blocks să fie arestați pentru distrugerile cauzate orașului[2].

Martori și victimele violenței poliției, care se aflau în exteriorul școlii, au declarat că utilajele poliției au forțat porțile curții școlii. Cei care se aflau în curte la acel moment au fost bruscați și bătuți de carabinieri. Echipa care urma să facă percheziția a intrat în forță în clădirea școlii Diaz, deși nu se legitimase, nu a explicat motivul pentru care se afla acolo, nu a cerut persoanelor căutate să iasă și nu a prezentat mandatul de percheziție, dar a început să aplice lovituri, în mod nediscriminatoriu, tuturor celor pe care i-au întâlnit în cale. Persoanele care ocupau școala, fie că erau manifestanții, pașnici ori violenți, din zilele summit-ului, fie că erau turiști care nu au putut să se cazeze la hotel, sau chiar reprezentanți ai presei, au fost amenințate, lovite, fie cu pumnii, fie cu bastoanele poliției, fie cu extinctoarele din școli, trase de păr, fugărite[3], au fost supuse acestor rele tratamente indiferent că erau așezate sau în picioare, în sacii de dormit sau pregătindu-se de culcare, cu mâinile în aer în semn de capitulare sau cu actele de identitate ridicate, strigându-le carabinierilor că făceau parte din presă, că erau turiști, cetățeni italieni sau străini.

Printre victime se afla și reclamantul, așezat cu spatele la perete și cu mâinile ridicate. Acestuia i-au fost aplicate mai multe lovituri în cap, pe față, pe mâini și pe picioare și a suferit mai multe fracturi: la cotul drept, la încheietura mâinii, la fibulă. După ce poliția a descins în școală, au pătruns echipajele ambulanței, însă reclamantul a fost ultima persoană căreia acestea i-au acordat primul ajutor, deși urla de durere și cerea ajutor[4].

După descindere, forțele de ordine au golit gențile de voiaj și ghiozdanele persoanelor care au fost doborâte, nu au realizat identificarea proprietarilor și nu au explicat natura operațiunii pe care o desfășurau[5]. În cele din urmă, 93 de persoane au arestate și acuzate de distrugere[6].

A doua zi, poliția a organizat o conferință de presă în care au arătat 2 sticle de cocktail-Molotov, care ar fi fost obținute în urma percheziției[7].

În 2004, la 3 ani de la incident, 28 de funcționari, printre care și cadre ale poliției au fost trimise în judecată, după ce au fost investigate circumstanțele în care s-a autorizat în poliție descinderea și maniera în care s-a realizat percheziția[8]. Printre respectivele acuzații se numără: calomnie, fals intelectual, abuz de putere, vătămare corporală, port abuziv de armă[9]. Reclamantul s-a constituit parte-civilă, alături de alte 118 persoane. În primă instanță, în apel și în recurs, persoanele acuzate au fost condamnate, însă cu privire la capătul de acuzare privind violența fizică exercitată, până să rămână hotărârea de condamnare definitivă, răspunderea penală s-a prescris. Cu toate acestea, Curtea de Casație italiană a precizat că violențele petrecute la Diaz-Pertini erau de o gravitate neobișnuită, absolută, ce consta în violențe generalizate care au fost comise în fiecare colț al școlii și împotriva tuturor persoanelor, inclusiv a celor care erau în mod vădit neînarmate și nu prezentau un pericol prin comportament. Conform Curții de Casație, acest tratament reprezintă tortură, prin amplitudinea și gravitatea tratamentului aplicat de agenții statului. Cu toate acestea, tortura nu era incriminată în Italia[10]. Mai mult, după incident, poliția a dus o campanie de mistificare a operațiunii, pentru a putea justifica a posteriori violențele exercitate în școală, însă procurorii au dovedit că polițiștii au falsificat rapoarte, iar sticlele de cocktail-Molotov fuseseră introduse în școală de către carabinieri, ele fiind găsite în oraș în timpul zilei precedente operațiunii.

Reclamantul a dat în judecată la CEDO statul italian, considerând că pedepsele aplicate au fost inadecvate, mai ales având în vedere neincriminarea torturii, termenul de prescripție, reducerile de pedeapsă de care au beneficiat condamnații și lipsa sancționării pe plan disciplinar a autorilor actelor din iulie 2001[11].

Aprecierile Curții:

1. CEDO a recunoscut hotărârile judecătorești ale instanțelor naționale cu privire la faptele petrecute. Forțele polițienești au intrat în clădirea școlii Diaz-Pertini și au pus la pământ toți ocupanții[12]. Dat fiind faptul că în speță există un singur reclamant, Curtea a recunoscut și faptul că acesta a fost supus agresiunilor fizice și verbale ale ofițerilor, rămânând să determine dacă tratamentul la care a fost supus constituie tortură.

În principiu, pentru determinarea aceasta, se ia în considerare gravitatea și nivelul suferinței produse victimei. Aceste criterii sunt apreciate in concreto, fiind relative, depinzând de circumstanțele cauzei. Totuși, în afara acestor criterii, tortura implică și intenția agentului statului, de a pedepsi sau de a intimida[13].

Curtea a procedat la o sintetizare a tuturor metodelor folosite în spețe unde agenții statului comiseseră tortură, punând accentul și pe concluzia că tortura poate fi comisă și fără să fie recunoscut unul din scopurile prevăzute în Convenția ONU. Astfel, caracterul gratuit al violențelor exercitate a fost identificat în cauza Vladimir Romanov c. Federației Ruse (2009), în timp ce nivelul ridicat al suferinței produse denotă caracterul crud și grav al tratamentului aplicat, conform Selmouni c. Franței.

De aceea, în anumite cauze, Curtea, în argumentarea sa, și-a fondat constatarea că a fost aplicată tortura mai puțin pe elementul volitiv-intențioanl și mai mult pe durerile puternice provocate[14].

Cu alte cuvinte, este posibil ca prin acțiunile agenților statului să nu fie urmărit un scop precis, însă datorită amplitudinii violențelor și a nivelului de suferință provocat, tratamentul aplicat să poată fi considerat tortură.

Alte criterii ce au fost apreciate de Curte în cadrul jurisprudenței sale sunt: durata relelor tratamente, efectele fizice și psihice asupra victimei, existența intenției, scopul urmărit[15].

Aplicând aceste criterii în speța analizată, Curtea a constatat că atât reclamantul cât și celelalte victime au fost agresate de agenții de poliție și bătute în special cu bastoane de tip tonfa, considerate mortale. Din cauza loviturilor aplicate, Cestaro a suferit multiple fracturi, a rămas cu sechele fizice, iar sentimentele de teamă și angoasă pe care le-a trăit nu pot fi neglijate de Curte[16].

Maniera sadică și crudă, de o gravitate neobișnuită, în care agenții statului au bătut în mod sistematic ocupanții școlii, în mod nediscriminatoriu și disproporționat, fără să țină cont de calitățile persoanelor, în speță de vârsta înaintată a reclamantului, de faptul că era așezat și cu mâinile în aer, de situația sa vulnerabilă, de faptul că nu a opus rezistență, dovedește faptul că violențele au fost exercitate în mod gratuit[17]. Mai mult decât atât, poliția a încercat să ascundă felul în care s-au derulat evenimentele prin justificări ale căror fundamnente au fost falsificate.

Așa cum a considerat Curtea, dat fiind faptul că aceasta nu se poate pronunța asupra răspunderii penale sau răspunderii civile ale agenților, poate totuși să aprecieze asupra răspunderii statelor contractante ale Convenției

Curtea a reiterat caracterul absolut al art. 3 din Convenție, care nu prevede excepții. Articolul 3 este chiar o excepție în textul Convenției, majoritatea articolelor având o serie de ingerințe permise. De la art. 3 nu se poate suferi derogări, chiar în situația unui pericol public care amenință viața unei națiuni. Chiar și în cadrul luptei împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele și pedepsele inumane sau degradante[18].

 Date fiind circumstanțele cauzei:

  • descinderea poliției în școala Diaz pe timpul nopții, când multe persoane dormeau, sau se pregăteau să se culce;
  • nu există indicii care să susțină ipoteza că ocupanții din școală aveau un comportament periculos care ar fi putut atrage o reacție proporțională din partea polițiștilor;
  • autoritățile au beneficiat de o perioadă de timp suficient de lungă în care ar fi putut fi organizată percheziția;
  • nu rezultă probe care să indice faptul că era necesar ca descinderea să fie făcută de urgență;
  • în același momente cu cele ale descinderii la școala Diaz, o altă echipă a poliției, descindea într-o altă școală, unde procedurile legale au fost urmate întocmai și nu au fost comise abuzuri,

Curtea consideră că tratamentele aplicate de poliția italiană ocupanților școlii cu ocazia descinderii constituie tortură și reprezintă o încălcare a art. 3 sub aspect substanțial[19].

2. În ceea ce privește aspectul procedural al art. 3, Curtea a reiterat și obligația statelor ca, atunci când sunt reclamante încălcări ale art. 3, acestea sunt obligate să întreprindă anchete oficiale efective și capabile să conducă la aflarea adevărului, la aflarea și pedepsirea celor vinovați[20] și care să fie realizate cu celeritate[21].

Curtea a considerat că, în prezenta speță, are misiunea de a verifica dacă și în ce măsură cauza a fost supusă unui examen minuțios (în conformitate cu art. 30) și riguros de către autoritățile competente din Italia.

CEDO a reiterat că textul Convenției nu garantează drepturi teoretice și iluzorii, ci concrete și efective, iar Curtea trebuie să se asigure că statul-contractant se achită de obligațiile sale de protejare a tuturor drepturilor persoanelor asupra cărora are jurisdicție[22].

 În ceea ce privește problema prescripției ridicată de reclamant, Curtea a considerat că în materie de tortură sau de rele tratamente aplicate de agenții statului, acțiunea penală nu trebuie să fie stinsă prin prescripție, amnistie sau grațiere[23].

Pentru ca ancheta să fie efectivă, trebuie să fie îndeplinită o condiție prealabilă: statul trebuie să fi promulgat dispoziții penale care să incrimineze practicile contrare art. 3. Absența unei astfel de reglementări împiedică prevenirea și tragerea la răspundere a autoritlor unor asemenea acte, iar autoritățile nu pot evalua, dacă nu există un text legal național, gravitatea unor asemenea tratamente și nu pot pronunța pedepse adecvate faptelor[24].

În ceea ce privește măsurile disciplinare ce pot fi luate împotriva agenților care încalcă drepturile omului, aceștia trebuie să fie suspendanți din funcție pe perioada anchetei, putând șfi chiar demiși în cazul în care sunt găsiți vinovați[25].

Plecând de la aceste principii, Curtea a constatat existența a 3 tipuri majore de probleme:

  • imposibilitatea identificării autorilor materiali ai faptelor – din cauza lipsei de cooperare a poliției cu instituția procurorului și din cauza faptului că cei care au descins aveau fețele acoperite de fulare. Or, Curtea a precizat că în asemenea situații, participanții trebuie să poarte măști care să le protejeze identitatea în cadrul misiunii, dar că aceștia trebuie să poată fi distinși prin purtarea unui semn distinctiv și că trebuie să poată fi identificați în cadrul unei anchete interne[26];
  • prescrierea unor fapte – precum lovirea, vătămarea, distrugerea de probe, inducerea în eroare. Totuși, Curtea a apreciat că acestea nu constituie un rezultat imputabil parchetelor și instanțelor, ci puterii legislative. Legislația penală italiană nu a fost adecvată cerințelor de sancționare a unor acte precum tortura și nu poate preveni alte violări similare violării art. 3[27];
  • măsurile disciplinare – nu rezultă din dosarul cauzei că ar fi fost suspendați din funcție persoanele trase la răspundere, iar Guvernul italian a tăcut în această privință[28].
  • Pentru aceste motive, Curtea a considerat că statul italian a încălcat art. 3 inclusiv sub aspect procedural[29].

 ÎN LOC DE CONCLUZIE

Demersul științific întreprins a avut ca scop relevarea celor mai recente decizii ale CEDO în domeniul art. 3 din Convenție, mai precis al acelor spețe în care s-a constatat încălcarea interdicției de a tortura.

În urma studiului efectuat, se pot desprinde o serie de concluzii.

În primul rând, CEDO nu a renunțat la caracterul absolut al art. 3 din Convenție și consideră în continuare că textul Convenției este un instrument viu. Din aceasta rezultă că verificarea dacă anumite tratamente constituie sau nu tortură se realizează în conformitate cu realitățile zilelor noastre. Un exemplu în acest sens îl constituie cele 5 metode de interogare care, în cauza Irlanda c. Regatului Unit din 1978, odată constituiau tratament inuman, iar astăzi acestea reprezintă tortură.

Un alt aspect ce decurge din caracterul absolut al interdicției de a tortura este acela că, dincolo de orice dileme morale, Curtea a reiterat interdicția universală și absolută de a aplica tortura sau de a amenința cu tortura, indiferent că este vorba despre posibilitatea salvării unei vieți ori a mai multora. Inclusiv în prezent, Curtea se poziționează în favoarea respectării demnității umane și a drepturilor omului, chiar dacă în contextul actual lumea se confruntă cu lupta împotriva terorismului, acesta constituind un pericol public la adresa societății internaționale, nu doar la adresa unei singure națiuni.

În al doilea rând, în ceea ce privește jurisprudența în materia torturii, Curtea a plecat întotdeauna de la premisa că, pentru ca o astfel de cauză să fie de competența sa, trebuie depășit pragul minim de gravitate. Deși sunt multe situații când există atingeri aduse demnității umane și/sau integrității corporale, nivelul de gravitate al acestora trebuie să depășească suferința inerentă unei măsuri legale, de exemplu.

Pentru fiecare cauză, aprecierea pragului minim de gravitate se realizează în funcție de o serie de criterii: durata tratamentului, efectele fizice și psihice asupra persoanei, vârsta, sexul, starea de sănătate, contextul situațional și modalitatea ori mijlocul în care se aduce atingere valorilor despre care s-a făcut vorbire.

În al treilea rând, deși nu există o definiție a torturii în cadrul Convenției, întotdeauna Curtea a pornit de la dispozițiile prevăzute de Convenția ONU împotriva torturii. Inexistența definiției în instrumentul juridic european comportă și un avantaj: acela că nu există o limită în aprecierea unui tip de tratament ca fiind tortură și, după cum s-a precizat în cadrul studiului, Convenția europeană este un instrument viu care trebuie interpretat prin raportare la actualitate.

Totuși, există o serie de elemente de care trebuie ținut cont în considerarea unui tratament ca fiind tortură. În afară de pragul minim de gravitate, se ține cont de: intensitatea suferinței provocate, intenție, scopul urmărit prin aplicarea tratamentului și calitatea persoanei care îl aplică (agentul statului).

Ca o curiozitate, scopul urmărit, în general cel de a obține o informație sau de a atrage o mărturisire, poate să lipsească, după cum se precizează în cauza Cestaro c. Italiei, fiind suplinită de amplitudinea celorlalte elemente.

Ce nu poate lipsi este, însă, intenția, care este indispensabilă reținerii torturii și care reiese din premeditare, purtarea măștilor sau fularelor astfel încât identitatea agentului să nu fie cunoscută, utilizarea anumitor echipamente, cum ar fi cele folosite pentru supunerea victimei la șocuri electrice. În legătură cu acest ultim aspect, jurisprudența Curții clară: electrocutarea unei persoane reprezintă tortură.

În al patrulea rând, cu privire la maniera în care Curtea analizează orice cauză, aceasta începe cu aprecierea pragului minim de gravitate, după care analizează încadrarea juridică a faptelor (tratament degradant, tratament inuman, tortură) pe care o apreciază reclamantul. Această cercetare este aprofundată cu abordarea pe două paliere: substanțial și procedural.

Din punct de vedere substanțial, sunt examinate faptele reclamate și contextul în care acestea s-au produs, împreună cu calitățile persoanei (comportament, vârstă, sex etc.). În acest sens, în jurisprudența analizată s-au remarcat câteva categorii de persoane considerate vulnerabile: persoanele deținute sau arestate (Zhyzitskyy c. Ucrainei), minorii (Ateșoglu c. Turciei), bătrânii (Cestaro c. Italiei), dar și străinii care nu înțeleg limba statului în care sunt derulate procedurile (Razzakov c. Federației Ruse).

Deoarece Convenția europeană conferă drepturi practice, nu teoretice, statelor le incumbă o serie de obligații procedurale, printre care obligația de a incrimina tortura și relele tratamente (Cestaro c. Italiei) și obligația de a nu aduce atingere art. 3 prin anumite instituții juridice naționale precum suspendarea pronunțării hotărârii (Ateșoglu c. Turciei), prescripția, amnistierea și grațierea acestor acte (Cestaro c. Italiei). De asemenea, una din obligațiile circumscrise obligației anchetării efective a derapajelor agenților statului este aceea de a suspenda din funcție persoanele anchetate, iar la sfârșitul anchetei sau procesului, acestea trebuie să fie demise, dacă sunt găsite vinovate (Cestaro c. Italiei).

În al cincilea rând, autoritățile statelor-pârâte la CEDO trebuie să trimită o explicație pentru acuzațiile care le sunt aduse în cadrul procedurilor derulate. O chestiune interesantă în acest sens este faptul că atunci când un stat recunoaște încălcarea art. 3, fără să precizeze dacă recunoașterea vizează aspectul substanțial sau cel procedural al dispoziției, atunci se va considera că recunoașterea privește inclusiv încălcarea laturii procedurale, nu doar a celei substanțiale (Razzakov c. Federației Ruse).

În ultimul rând, din punct de vedere statistic a fost remarcată o creștere în primul trimestru al anului 2015 față de întregul an 2014 a numărului condamnărilor statelor-părți pentru încălcarea interdicției de a tortura. Dacă doar în primele 3 luni s-au pronunțat deja 5 decizii în acest sens, este normal să fie adresată întrebarea dacă prevederile art. 3 din textul Convenției pot reprezenta cu adevărat drepturi concrete, nu doar teoretice, în conștiința statelor-părți.

În 2014, CEDO pronunțase 4 decizii în care condamna Moldova, Polonia și Federația Rusă de încălcarea dispozițiilor art. 3 ce interzic tortura[30], în timp ce în perioada 1959-2014, au fost pronunțate 123 de decizii în acest sens[31]. La data de 31 martie 2015, aproape 65.000 de cauze sunt pendinte[32], majoritatea privind Ucraina, Rusia și Turcia. Așadar, CEDO este aglomerată.

În concluzie, nu numai că statele încalcă drepturile omului, dar este îngrijorător că tortura este în continuare practicată, motiv pentru care art. 3 al Convenției europene a drepturilor omului este unul dintre cele mai nesocotite drepturi ale persoanei și una din cele mai nerespectate obligații ale statului.

Pentru a accesa partea întâi a acestui studiu, click aici.

Pentru a accesa partea a doua a acestui studiu, click aici.

Masterand: ANDRA  ZAMFIR

Coordonator științific: Lector univ. dr.  CRISTINEL GHIGHECI


Bibliografie:

[1] Cestaro c. Italiei, par. 3-28

[2] Cestaro c. Italiei, par. 29

[3] Par. 33

[4] Par. 34

[5] Par. 38

[6] Par. 39

[7] Par. 42

[8] Par. 45

[9] Par. 48

[10] Par. 77

[11] Par. 128

[12] Par. 165

[13] Par. 171

[14] Par. 173

[15] Par. 176

[16] Par. 178

[17] Par. 179-182

[18] Par. 188

[19] Par. 189-190

[20] Par. 204

[21] Par. 205

[22] Par. 207

[23] Par. 208

[24] Par. 209

[25] Par. 210

[26] Par. 215-217

[27] Par. 225

[28] Par. 227-228

[29] Par. 236

[30] http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_2014_ENG.pdf

[31] http://www.echr.coe.int/Documents/Overview_19592014_ENG.pdf

[32] http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_pending_month_2015_BIL.pdf

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!