Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa CEDO (Partea I)

I. Conținutul art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Precizări generale. Domeniul de aplicabilitate

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

”1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Forul interior al unei persoane, și anume gândirea, conștiința și religia, îi creează acesteia individualitate și o diferențiază ca și individ. Tocmai din acest motiv, statele semnatare ale Convenției au înțeles să protejeze atât viața privată a ființei umane, cât și forul interior al acesteia.[1] În procesul gândirii, omul își formează anumite convingeri, iar viața sa socială este condusă de multe ori de manifestări publice ale acestor credințe, ambele situații intrând sub protecția conferită de art. 9 din Convenție.[2]

Art. 9 reglementează dreptul la libertatea conștiinței și a religiei, libertate ce presupune respectarea convingerilor unei persoane de către autoritățile publice, pentru a garanta acesteia o independență spirituală perfectă.[3] Libertatea conștiinței și a religiei este considerată de Curte unul dintre fundamentele unei societăți democratice[4] și unul dintre motoarele unui pluralism inerent unei astfel de societăți, astfel că statele nu pot, în principiu, să interzică, să limiteze ori să impună condiții prea rigide ori prohibitive pentru exercitarea anumitor convingeri filozofice sau religioase.[5]

Problema libertății de conștiință, în sens larg, trebuie să plece de la ideea conform căreia crezul unei persoane, indiferent că este de natură religioasă, politică, filozofică ori științifică, este imposibil de cenzurat în orice societate ce pretinde a fi democratică. O astfel de construcție socială se bazează pe două aspecte și anume pe susținerea individualității persoanei și pe absența conformismului impus de către stat. Ca urmare, o societate democratică nu poate, pur și simplu, să îi interzică unei persoane gândurile și ideile sale. Este previzibil însă că o parte din aceste gânduri interioare ale individului să conducă la manifestări publice sau private, iar acestea pot face obiectul unei cenzuri din partea statelor, dar cu respectarea unor condiții.

Ca mai toate articolele ce reglementează drepturile prevăzute de Convenție, și art. 9 impune statelor două tipuri de obligații:

– obligații negative – în raport de acestea, statele trebuie să se abțină să aducă orice fel de atingere drepturilor garantate prin prevederile articolului în discuție;

– obligații pozitive – în raport de acestea, statele trebuie să ia toate măsurile necesare și utile pentru ca persoanele ce se află sub jurisdicția lor să poată să își exercite drepturile prevăzute în art. 9.

1. Obligațiile negative ale statelor

În raport de acestea, pentru a se verifica existența unei violări a dispozițiilor art. 9, trebuie parcurse următoarele etape: verificarea aplicabilității textului convențional; existența unei ingerințe a statului în exercițiul drepturilor garantate; stabilirea bazei legale interne pentru acea ingerință; determinarea scopului instituirii sale; determinarea necesității într-o societate democratică a ingerinței.[6]

Totuși, nu orice ingerință a statului în exercițiul drepturilor în discuție reprezintă o violare a art. 9, ci doar acele ingerințe care nu sunt legitime, adică acelea care nu respectă, cumulativ, cele trei condiții enunțate în clauza justificativă conținută de paragraful al 2-lea al art. 8, referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aceste condiții sunt:

– ingerința statului să fie prevăzută de lege;

– ingerința să vizeze un scop legitim;

– ingerința să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

Proba respectării acestor trei condiții aparține statului pârât.[7]

2. Obligațiile pozitive ale statelor

Acestea sunt cele de a asigura desfășurarea normală a vieții religioase și protejarea, în raporturile cu alți particulari, a dreptului oricăror persoane la libertatea de conștiință. De exemplu, statele au obligația pozitivă de a interveni activ atunci când un anumit cult religios este supus unei campanii de presă denigratoare și cu scop defăimător.[8] De asemenea, fosta Comisie a stabilit în jurisprudența sa obligația pozitivă a statelor de a permite deținuților să își desfășoare viața religioasă, inclusiv prin facilitarea unor întâlniri cu un preot.[9]

O altă observație ce trebuie făcută, în raport de viziunea Curții, e că statele nu au, față de necesitatea respectării drepturilor religioase, obligații pozitive la fel de puternice precum în alte domenii guvernate de Convenție. Astfel, instanța de la Strasbourg a amintit că răspunderea unui stat semnatar al Convenției poate fi indirect angajată prin supunerea unui individ la un risc real al violării drepturilor sale garantate de Convenție. Această răspundere a fost inițial stabilită în contextul art. 3, dar ea se aplică la fel în contextul art. 2. Cu toate acestea, ea nu se poate extinde în ceea ce privește toate drepturile garantate prin Convenție. Din rațiuni pragmatice, nu se poate cere statelor membre să expulzeze persoane doar în statele în care condițiile de exercitare a drepturilor sale sunt în perfectă concordanță cu prevederile Convenției.

În cauza Z. și T. vs. Marea Britanie(decizia din 28 februarie 2006), judecată de către Curte, problema ce s-a ridicat a fost care ar trebui să fie orientarea Curții în ceea ce privește expulzarea unei persoane într-un stat în care există posibilitatea să îi fie încălcat dreptul prevăzut de art. 9. Curtea a admis faptul că libertatea de gândire, conștiință și religie este unul dintre fundamentele unei societăți democratice, însă, cu toate acestea, ar fi absolut nerezonabil să le impună statelor europene asumarea răspunderii din pricina faptului că alte state ale lumii au standarde democratice reduse sau nu au deloc. Practic, această perspectivă se materializează în felul următor: dacă în situații foarte grave, în care o persoană riscă, ulterior trimiterii ei peste frontieră, să sufere atingeri extrem de grave ale personalității sale, li se poate impune țărilor să se abțină, o astfel de cerință nu poate fi admisă și în situațiile în care riscurile la care pot fi supuse persoanele în statul de origine sunt mai reduse. În concluzie, dacă persoana care urmează a fi expulzată riscă să sufere anumite neplăceri din cauza convingerilor ei religioase, care nu pot fi calificate ca fiind atât de grave încât să intre sub incidența art. 3, expulzarea nu poate fi împiedicată.[10]

Un alt aspect privitor la domeniul de incidență al art. 9 este acela de a clarifica dacă dreptul în discuție poate fi recunoscut atât persoanei fizice, cât și celei juridice. Deși la prima vedere, dreptul de la art. 9 ar părea că poate fi recunoscut doar unei persoane fizice, deoarece doar ea are conștiință și poate nutri sentimente religioase, în jurisprudența organelor de la Strasbourg s-a ajuns la concluzia că, atâta timp cât manifestările religioase ori filozofice ale unor persoane se realizează de multe ori în cadrul unor forme de organizare, acestora – în calitate de persoane juridice – le poate fi recunoscut un drept de a funcționa consacrat prin dispozițiile art. 9.[11]

II.Conținutul drepturilor garantate prin prevederile art. 9

 Astfel cum este protejată prin art. 9, libertatea de gândire, de conştiinţă şi a religiei reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice. Ea apare, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi a concepţiei acestora despre viaţă, dar şi ale ateilor, ale agnosticilor, scepticilor ori indiferenţilor.

Curtea consideră că, deşi libertatea religioasă ţine de forul interior al persoanei, ea implică în egală măsură dreptul de manifestare a religiei, deoarece actele şi cuvintele cu caracter religios se găsesc legate de existenţa convingerii religioase. De asemenea, Curtea consideră că libertatea de manifestare a religiei nu se exercită doar în mod colectiv, în public şi în cercul celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă, ea poate să existe şi în cadru individual şi privat. În plus, manifestarea unei religii implică încercarea de convingere a altuia, în caz contrar libertatea persoanei de a-şi schimba religia ori convingerea ar rămâne literă moartă.[12]

Pe de o parte, pare ar fi firesc că fiecare om poate şi are dreptul să se gândească la orice şi să creadă în orice, însă istoria umană cunoaşte multe exemple în care milioane de oameni au fost persecutați şi omorâți pentru faptul că nu credeau în lucruri şi concepte percepute de unii drept „corecte”, în zeităţi şi dumnezei „corecţi”.

Convingerile religioase sau filozofice sunt o parte importantă a identităţii fiecărui om. Practic, atentatul la aceste convingeri este egal cu atentatul la sensul vieţii unui om, deoarece dacă omul îşi vede sensul vieţii în urmarea unor anumite principii şi reguli supreme, iar acest lucru îi este interzis sau îngreunat, omul intră în conflict cu propriul sistemul de valori, ceea ce îi periclitează echilibrul în viaţă.

Libertatea de gândire se înscrie în rândul altor libertăţi fundamentale importante cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de întrunire, libertatea de asociere. Toate aceste libertăţi, pe lângă faptul că sunt inerente omului, de fapt îndeplinesc şi o funcţie socială extrem de importantă – asigură premisele şi spaţiul pentru apariţia unor idei şi concepte noi, care la rândul lor asigură progresul uman.[13]

Dreptul consacrat prin prevederile art. 9 poate fi descompus în două elemente distincte: dreptul de a avea o convingere şi dreptul persoanei de a-şi manifesta convingerea.

A. Dreptul de a avea o convingere

Dreptul de a avea o convingere este un drept cu caracter general şi acesta are rolul de a proteja forul interior al persoanei, adică domeniul convingerilor personale şi al credinţelor religioase.[14] Acest drept nu este susceptibil de limitări deoarece este imposibil ca statul să impună unei persoane un anumit tip de gândire. Libertatea unei persoane de a-şi alege convingerile constituie unul dintre elementele vitale ce contribuie la formarea identităţii acesteia şi a concepţiei ei despre viaţă.[15]

În acelaşi timp, jurisprudenţa organelor de la Strasbourg a simţit nevoia de a defini ce se înţelege prin <<religie>>, pentru a evita plângeri abuzive privitoare la acest aspect. Deoarece o definiţie foarte exactă şi stabilirea unor criterii precise care să delimiteze care credinţă este una religioasă şi care nu este imposibil de imaginat, Curtea a plecat de la argumentul conform căruia o astfel de credinţă se distinge de o simplă opinie ori idee, întrucât convingerile presupun puncte de vedere care ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate şi de coerenţă.[16]

Altfel exprimat, convingerea personală şi credinţa religioasă, în sensul acestei noţiuni stabilite potrivit criteriilor expuse mai sus, nu pot face obiectul niciunei restrângeri, atâta timp cât ele rămân în forul interior al persoanei. Orice sancţiune impusă individului pentru simplul fapt că are o anumită credinţă, fără să şi-o fi manifestat în vreun fel, nu poate fi admisă şi nu poate avea vreun scop legitim.[17]

B. Dreptul persoanei de a-şi manifesta convingerea

Convenția garantează nu numai libertatea de a gândi și de a face alegeri de conștiință, ci și dreptul persoanei de a-și manifesta la nivel exterior o astfel de opțiune.[18] Articolul 9 face referire la manifestarea religiei prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea unor ritualuri.

Prin cult se înțeleg serviciile religioase, oricare ar fi acestea, independent de numărul credincioșilor care au aderat la ele; prin învățământ se înțelege învățământul religios, încercarea de a convinge aproapele de valabilitatea unor idei de origine religioasă[19]; practicile și îndeplinirea unor ritualuri se raportează la participarea la oficii, procesiuni ori alte astfel de aspecte.[20]

B.1. Elementele-cheie ale libertății religioase

a) Dreptul neîngrădit de a crede în orice dumnezeu, idee sau lucru

b) Dreptul de a desfăşura practicile religioase şi spirituale aferente religiei

Acest element se materializează prin dreptul de a organiza rugăciuni (individuale şi colective), slujbe, spovedanii, meditaţii, botezuri, cununii, alte ritualuri religioase, dar şi multe alte acţiuni prescrise de religie. Este important de accentuat faptul că unele religii pot prescrie ritualuri şi practici deseori fără echivalent în cultul creştin, unele din ele chiar pot părea neobişnuite sau ciudate, însă indiferent de obişnuinţele şi percepţiile noastre subiective aceste ritualuri şi practici sunt absolut legitime şi normale, atâta timp cât rămân paşnice şi neabuzive.

c) Dreptul de a organiza întruniri şi manifestaţii publice cu caracter religios

Acesta  presupune dreptul de a utiliza spaţiile publice în scopuri religioase în mod paşnic şi neabuziv, cu notificarea autorităţilor publice locale despre manifestaţiile planificate, dacă se aşteaptă un număr mare de participanţi. Asemenea manifestaţii pot fi procesiuni funerare, rugăciuni colective, propovăduiri publice, alte ritualuri şi activităţi religioase. Nimeni nu poate îngrădi asemenea manifestaţii, inclusiv în cazul în care unora sau chiar majorităţii oamenilor nu le place manifestaţia în cauza sau religia respectivă. În loc să se împotrivească acestei manifestaţii fiecare om este liber nu să se afle/să plece de la locul de desfăşurare a manifestaţiei religioase nedorite.

De exemplu, unele culte creştine evanghelice obişnuiesc să practice în public concerte de cântece religioase, iar acest lucru e absolut normal. Iar adepţii grupului Falun Dafa obişnuiesc să practice exerciţii de meditaţie în parcuri publice, ceea ce la fel este legitim şi normal.

d) Dreptul de a obţine personalitate juridică(de a fi înregistrat oficial în calitate de un cult sau o organizaţie religioasă)

Statul nu poate impune asupra grupurilor religioase cerinţe excesive pentru înregistrare, şi nici nu poate refuza înregistrarea grupurilor religioase pe motive „inventate” sau nejustificate. Dreptul la înregistrare ca persoană juridică îl au atât culte religioase „tradiţionale” şi cunoscute, cît şi culte religioase noi, „netradiţionale” şi necunoscute.

e) Dreptul de a construi lăcaşe şi obiecte religioase

 Este  un drept indispensabil libertăţii religioase, dar şi mai multor religii cunoscute. Atâta timp cât lăcaşele şi obiectele religioase corespund normelor şi standardelor tehnice generale aplicabile construcţiilor civile, nimeni nu poate interzice sau îngrădi construcţia şi exploatarea acestora.

Deşi printr-un referendum popular în Elveţia s-a interzis construcţia minaretelor musulmane, majoritatea apărătorilor drepturilor omului consideră această decizie incorectă şi incompatibilă cu standardele internaţionale. Lăcaşelor religioase nu pot fi impuse condiţii în plus în comparaţie cu alte clădiri publice fără destinaţie specială. Pe de altă parte, toate cerinţele tehnice sanitare, anti-incendiare, arhitecturale şi de securitate sunt totalmente aplicabile şi clădirilor cu destinaţie religioasă.

f) Dreptul a-şi promova religia în mod paşnic şi neabuziv

 Este un drept indispensabil libertăţii religioase, dar şi o activitate importantă pentru majoritatea religiilor cunoscute, având în vedere că foarte multe religii cer adepţilor răspândirea a ceea ce cred ei drept „adevăr”. Astfel, orice persoană vă poate aborda într-un spaţiu public cu propunerea de a discuta despre o religie, o idee sau un dumnezeu. Însă în cazul în care aţi refuzat să continuaţi discuţia, interlocutorii nu mai au voie să insiste. În cazul în care insistă, deja este vorba de un abuz(prozelitismul abuziv).[21]

Nu orice manifestare care are vreo legătură cu convingerile religioase sau filozofice ale persoanei intră sub incidența art. 9.[22] În acest sens, s-a decis că revocarea reclamantului din cadrul armatei pe motiv că este suspectat de a face parte dintr-o grupare fundamentalist islamică, fapt ce îl face incompatibil cu a purta uniforma militară, nu constituie o ingerință în libertatea sa religioasă. Curtea a considerat că, de fapt, o astfel de măsură, necesară bunei funcționări a armatei, nu vine ca urmare a manifestării vreunui act religios din partea reclamantului, astfel încât art. 9 nu poate fi aplicat.[23]

În schimb, în cazul în care o religie impune un anumit cod comportamental ori vestimentar, respectarea lui este o formă de manifestare a religiei. De exemplu, Curtea a decis că art. 9 se aplică atunci când un practicant al religiei sikh, care impune portul permanent al turbanului, a fost obligat să își dea jos turbanul pentru controlul de securitate în aeroport.[24] Tot astfel, s-a considerat ingerință în libertatea de manifestare a religiei interdicția impusă femeilor musulmane de a purta vălul islamic.[25] Domeniul portului tradițional islamic este destul de sensibil din punct de vedere politic astfel încât Curtea a încercat să ofere o jurisprudență care să lezeze cât mai puțin interesele și sensibilitățile puse în joc, dar care să și susțină și interesele statului laic. Astfel, plecând de la plângerea introdusă de un funcționar public ce a fost sancționat pentru că purta la serviciu veșmintele musulmane, Curtea a afirmat că această ingerință, prevăzută de lege, vizează protecția drepturilor și libertăților altuia și protecția ordinii. Cu privire la necesitatea măsurii, art. 9 nu conferă unei persoane, ce dorește să se comporte de o manieră dictată de concepțiile sale religioase, dreptul de a se sustrage regulilor justificate, impuse funcționarilor publici. Curtea a ajuns la concluzia că acel cod vestimentar ce interzice portul vălului islamic are drept scop prezervarea caracterului laic al statului și neutralitatea funcționarului public, iar reclamanta a intrat de bunăvoie în rândurile acestora.[26]

În același sens s-a pronunțat instanța europeană atunci când a fost sesizată cu o plângere care viza faptul că o persoană a suferit o sancțiune disciplinară deoarece a lipsit de la serviciu pentru a sărbători Bairamul, o sărbătoare religioasă musulmană. Curtea a considerat că este rezonabil ca un angajator să țină cont că absențele nejustificate de la serviciu conduc la o sancțiune disciplinară și că, în aceste condiții, a impune unui angajat să ofere o justificare a absenței sale nu reprezintă o atingere a libertății religioase.[27]

Pe de altă parte, instanța europeană a asimilat manifestarea credinței religioase cu existența unei forme de organizare religioasă, considerând că art. 9 este incident atunci când există piedici de natură organizatorică în desfășurarea activităților religioase. Astfel, Curtea a precizat că ține de dreptul unei persoane de a-și manifesta religia, dreptul acesteia de a fi conducător al unei comunități religioase[28] ori dreptul unor persoane aparținând unei religii de a-și desfășura activitatea religioasă într-un imobil amenajat în acest scop.[29] Trebuie menționat faptul că obligația statului de a asigura o astfel de posibilitate este subsumată unei marje de apreciere deoarece trebuie luate în considerare condițiile concrete de la fața locului. De exemplu, s-a hotărât că nu există o violare a art. 9 în cazul în care autoritățile refuză să atribuie unei persoane un teren pentru construirea unei biserici, în condițiile în care aceasta era unicul adept al acelei religii din localitate.[30]

De asemenea, Curtea a admis că dreptul unei persoane de a-și manifesta libertatea religioasă include posibilitatea acesteia de a avea parte de o anumită organizare religioasă care să corespundă concepțiilor sale.[31] Tot în același sens, Curtea a admis aplicabilitatea art. 9, împreună cu art. 11(libertatea de întrunire și de asociere), atunci când autoritățile de stat refuză înregistrarea unei asociații religioase.[32] O hotărâre identică s-a luat, cum era și firesc, și atunci când statul a amânat în mod nejustificat vreme de mai mulți  ani să ia o decizie privind înregistrarea unui grup religios.[33]

În fine, este absolut evident că impunerea unor restricții ori interzicerea desfășurării unor ceremonii religioase sau a unor întâlniri a unor comunități religioase sunt aspecte ale dreptului membrilor acelor congregații religioase de a-și manifesta credința religioasă. În această direcție, trebuie reținută poziția Curții care este destul de dură cu astfel de ingerințe ale statului, considerând recent că interdicția unei reuniuni religioase a martorilor lui Iehova într-un spațiu legal închiriat nu poate fi o măsură prevăzută de lege, în condițiile în care nu poate fi decât arbitrară, dată fiind lipsa oricăror incidente produse.[34] La fel s-a decis și atunci când un deținut a fost împiedicat să ia parte la slujbele religioase alături de alți deținuți, fără a primi vreo justificare serioasă.[35]

De asemenea, Curtea este deosebit de restrictivă cu intruziunile statului în viața comunităților religioase, deși acceptă că, dat fiind rolul acestora în societate, o interferență cu activitatea statului este inevitabilă. Astfel, o violare a art. 9 a putut fi constatată atunci când statul a încercat să impună anumiți conducători religioși utilizând mijloace de constrângere[36] sau atunci când liderul ales al unei comunități religioase nu a beneficiat de recunoașterea statului.[37]

III. Practica statelor europene în ceea ce privește libertatea religiei şi statutului entităţilor religioase

A. Austria

Legea care reglementează drepturile privind libertatea religioasă în Austria datează din sec. XIX. Legea a intrat în vigoare numai pentru comunităţile religioase noi şi nu s-a aplicat direct pe bisericile şi comunităţile religioase deja recunoscute. Astfel, dezvoltarea legii ecleziastice referitoare la bisericile şi comunităţile recunoscute „istoric” a avut loc prin legi speciale. Pentru cultele religioase care activau pe teritoriul austriac, acest fapt fiind constatat istoric, au fost emise Legi federale.

Constituţia Austriacă specifică expres dreptul persoanelor care datorită specificului credinţei lor nu pot să utilizeze armele, de a efectua serviciul militar de alternativă.[38]

B. Franța

Asociaţiile religioase care doresc să obţină capacitate juridică urmează să prezinte la prefectura sau la subprefectura unde asociaţia îşi va avea sediul, declaraţia prealabilă. Asociaţia va face cunoscut prefecturii obiectul activităţii sale, sediul organelor sale principale de conducere şi numele, profesiile şi domiciliile, naţionalitatea persoanelor care sunt însărcinate cu administrarea persoanei juridice. Un exemplar al statutului este anexat la declaraţie..

Asociaţiile religioase urmează să deţină un anumit număr de membri în funcție de numărul de locuitori aflaţi pe teritoriul respectiv.[39]

C. Cehia

Legea din 2002 divide bisericile în biserici doar înregistrate şi biserici cu drepturi speciale. Pentru a obţine drepturi speciale biserica trebuie să existe cel puţin 10 ani ca biserică înregistrată sau societate religioasă şi trebuie să prezinte o petiţie din partea a 10 mii de persoane. Drepturile speciale includ:

  • predarea religiei în şcoli de stat;
  • să fie prezente în armată, instituţii financiare;
  • să fie finanţate din bugetul naţional;
  • să oficieze căsătorii cu efecte civile;
  • să instituie instituţii de învăţămînt.
  • Republica Cehă a soluţionat printr-un know – how situaţia proprietăţii confiscate în timpul regimului comunist. Astfel, a fost emisă Legea enumerării prin care 150 clădiri au fost restituite Bisericii Romano – Catolice.[40]

D. Albania

Legislația Albaniei nu conţine prevederi speciale privind înregistrarea organizaţiilor religioase, ci doar o lege cu privire la organizaţiile non-profit.[41]

E. România

În România, acest domeniu este reglementat de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Potrivit acesteia, structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase. Cultele religioase sunt recunoscute ca atare prin hotărâre de Guvern, în baza avizului Ministerului culturii şi cultelor, conform art. 17 din Lege care prevede:

,,Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.

Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii  publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.”

Pentru ca asociaţia religioasă să fie recunoscută drept cult aceasta trebuie depune la Ministerul de resort :

a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani;

b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ;

c) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă: denumirea cultului, structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.

Astfel, asociaţiile religioase, în primul rând, se înregistrează în calitate de simple asociaţii şi doar când îndeplinesc criteriile pot devin culte religioase. Potrivit legii, cultele religioase pot deţine unităţi teritoriale.

Asociaţiile religioase se înregistrează de către instanţele de judecată.[42]

Pentru a accesa partea a II-a a acestui studiu, click aici.

Masterand: Adriana-Iulia Coltofeanu

Profesor coordonator: lector univ. dr. Cristinel  Ghigheci


 

Bibliografie:

[1] Radu Chiriță – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția a 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pag. 522

[2] C. Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I – Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, pag. 697

[3] F. Sudre – Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, București, 2005, pag. 343

[4] Cauza Kokkinakis vs. Grecia, hot. din 25 mai 1991

[5] Cauza Manoussakis vs. Grecia, hot. din 26 septembrie 1996

[6] Radu Chiriță – op. cit., pag. 523

[7] Radu Chiriță – ibidem, pag. 457

[8] Radu Chiriță, ibidem apud Comis., dec. Biserica Scientologică și 128 de credincioși, pag. 109

[9] C. Bîrsan – op. cit., pag. 704

[10] Radu Chiriță – op. cit., pag. 524

[11] C. Bîrsan – op. cit., pag. 700-701

[12] Cauza Kokkinakis vs. Grecia, hot. din 25 mai 1991

[13] Mihaela Ajder, Veaceslav Balan – CE ESTE LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI DE CE ESTE EA IMPORTANTĂ?, de pe http://www.cido.org.md/attachments/article/97/RelFree+.pdf

[14] F. Sudre – op. cit., pag. 343

[15] Cauza Otto-Preminger-Institut vs. Austria, hot. din 20 septembrie 1994

[16] Cauza Campbell şi Cosans vs. Marea Britanie, hot. din 25 februarie 1982

[17] Radu Chiriţă – op. cit., pag. 526

[18] C. Bîrsan – op. cit., pag. 713

[19] Cauza Larissis vs. Grecia, hot. din 24 februarie 1998

[20] C. Bîrsan – op. cit., pag. 714

[21] Mihaela Ajder, Veaceslav Balan – CE ESTE LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI DE CE ESTE EA IMPORTANTĂ?, de pe http://www.cido.org.md/attachments/article/97/RelFree+.pdf

[22] Cauza Kalaç vs. Turcia, hot. din 1 iulie 1997

[23] Cauza Kiratodlu vs. Turcia, hot. din 5 martie 2002

[24] Cauza Phull vs. Franța, hot. din 11 ianuarie 2005

[25] Cauza Leyla Sahin vs. Turcia, hot. din 10 noiembrie 2005

[26] Cauza Kurtulmuș vs. Turcia, hot. din 24 ianuarie 2006

[27] Cauza Kosteski vs. Macedonia, hot. din 13 aprilie 2006

[28] Cauza Agga vs. Grecia, hot. din 17 octombrie 2002

[29] Cauza Tanyar și alții vs. Turcia, hot. din 7 iunie 2005. În speță, Curtea a constatat că nu s-a încălcat Convenția în condițiile în care localul în care se desfășurau întâlnirile religioase se afla într-un imobil cu mai multe apartamente, iar vecinii erau deranjați de cele petrecute.

[30] Cauza Vergos vs. Grecia, hot. din 24 iunie 2004

[31] Cauza Mitropolia Moldovei și alții vs. Moldova, hot. din 13 decembrie 2001

[32] Cauza Filiala din Moscova a Armatei Salutului vs. Rusia, hot. din 5 octombrie 2006

[33] Cauza Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas și alții vs. Austria, hot. din 31 iulie 2008

[34] Cauza Kuznetsov vs. Rusia, hot. din 11 ianuarie 2007

[35] Cauza Poltoratskiy vs. Ucraina, hot. din 29 aprilie 2003

[36] Cauza Inaltul Consiliu Spiritual al Comunității Musulmane vs. Bulgaria, hot. din 16 decembrie 2004

[37] Cauza Agga vs. Grecia, hot. din 17 octombrie 2002

[38] STUDIU „LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ, GÂNDIRE ŞI RELIGIE – ACTUALITATE ŞI PERSPECTIVE DE REGLEMENTARE” Chișinău, 2011, pag. 15

[39] STUDIU „LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ, GÂNDIRE ŞI RELIGIE – ACTUALITATE ŞI PERSPECTIVE DE REGLEMENTARE” Chișinău, 2011, pag. 18

[40] STUDIU „LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ, GÂNDIRE ŞI RELIGIE – ACTUALITATE ŞI PERSPECTIVE DE REGLEMENTARE” Chișinău, 2011, pag. 19

[41] STUDIU „LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ, GÂNDIRE ŞI RELIGIE – ACTUALITATE ŞI PERSPECTIVE DE REGLEMENTARE” Chișinău, 2011, pag. 22

[42] STUDIU „LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ, GÂNDIRE ŞI RELIGIE – ACTUALITATE ŞI PERSPECTIVE DE REGLEMENTARE” Chișinău, 2011, pag. 23-24

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!