CAUZA JIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Statul român cheltuiește peste un miliard de lei pe an sau 2500 de lei pe lună pentru fiecare deținut, sumă comparabilă cu alocaţiile pentru persoanele cu handicap, pentru refugiaţi sau pentru copii, constatând că se investește mai mult pentru confortul celor dintâi. Totuși, doar 13 % din acești bani reprezintă investiţii pe care ANP-ul le face pentru îngrijirea deţinuţilor.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 16 martie 2010 se încadrează în șirul sancțiunilor primite în ultimii ani de către țara noastră, cauzate de condițiile deficitare din penitenciare.

La originea cauzei se află cererea îndreptată împotriva României, prin care domnul Dan Jiga a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 4 februarie 2004 în temeiul art. 34 (dreptul de a sesiza Curtea în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor recunoscute în Convenţie). Acesta a reclamat condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul Bucureşti Jilava (art. 3 din Convenţie), lipsa motivării deciziilor prin care i s-a prelungit arestarea preventivă (art. 5 al.3) și atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 al.2).

Ocupând la momentul respectiv funcția de director general al Direcţiei economice şi bugetare din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei publice, petentul Dan Jiga a fost arestat preventiv în 2002, fiind acuzat de trafic de influenţă, corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor publice. Potrivit Parchetului, acesta ar fi primit din partea anumitor investitori un comision de 190.000 de dolari, în cadrul procesului de privatizare a societății J., în calitate de preşedinte al comisiei de negociere a acţiunilor societății respective, cauzând un prejudiciu important ministerului și unei alte societăți A. Alături de reclamant, s-a declanşat urmărirea penală și împotriva lui D.F. (angajată la același minister), aceasta fiind învinuită de săvârşirea infracţiunii de corupţie pasivă la instigarea petentului. Ordonanța de arestare preventivă a fost contestată de acesta, însă cererea a fost respinsă.

Arestarea preventivă a reclamantului și a lui D.F a fost ulterior prelungită de 8 ori cu câte 30 de zile, toate recursurile fiind respinse. De asemenea, o hotărâre a tribunalului de înlocuire a arestării preventive cu interdicția de a părăsi țara a fost anulată de Curtea de apel, aceasta fiind urmată de încă două prelungiri a câte 30 de zile, recursurile formulate fiind, încă o dată, respinse.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2003, reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul București la pedeapsa de cinci ani de închisoare sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor de corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fiind achitat de acuzația de trafic de influență, datorită imposibilității coroborării declarației lui D.F. cu alte probe. Atât petentul, cât și Parchetul au formulat apel, iar prin hotărârea din 19 februarie 2004 Curtea de Apel a admis cererea Parchetului, stabilind o pedeapsă de douăsprezece ani de închisoare pentru infracţiunile de care era acuzat în rechizitoriu, inclusiv cea pentru trafic de influență, de care fusese achitat în fond. Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis parţial recursul reclamantului, achitându-l pentru infracţiunea de trafic de influenţă și stabilind o pedeapsă de 5 ani pentru celelalte două infracțiuni, durata arestării sale preventive fiind scăzută din pedeapsă. Acesta a fost eliberat condiționat la 9 februarie 2006, printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei București.

În timpul detenţiei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, (21 mai-26 septembrie 2003, respectiv 7 ianuarie-7 mai 2004), petentul a fost plasat într-o celulă cu o suprafaţă de 14 m², ce conţinea nouă paturi. Dispunea de o fereastră şi de un grup sanitar separat, accesul la dușuri fiind permis doar o dată pe săptămână. Durata plimbărilor zilnice era de şaizeci de minute. Deţinuţii aveau acces la biblioteca penitenciarului, la anumite publicații periodice și televizor în celulă.

Secția a treia a Curții Europene a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că au fost încălcate după cum urmează:

• Articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), respectiv încălcarea obligației statului român de a asigura condiții decente de detenție);

Curtea a enunțat necesitatea respectării recomandării Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT) cu privire la spațiul individual, și anume 4 m², spre deosebire de 1.55 m² în cazul de față, suprafață redusă, la rândul ei, de mobilier. Reclamantul a formulat și un capăt de cerere cu privire la insuficienţa tratamentului medical oferit în detenţie, acesta fiind respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Traficul mare de deținuți particularizează penitenciarul Jilava, aproximativ 20.000, adică jumătate din totalul pușcăriașilor din România, trecând anual pe aici. Acesta este considerat de tranzit, denumire improprie, pentru că în toată închisoarea există doar două camere de tranzit efectiv.

Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie, aceste condiții supunându-l ,,unei probe a cărei greutăţi excede nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei”.

• Articolul 5 § 3 din Convenţie (dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și posibilitatea eliberării în cursul procedurii) – inexistența unor motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv;

Curtea subliniază faptul că pericolul pentru infracţiunile care ar afecta pacea socială scade cu timpul, la prelungirea arestului preventiv fiind necesară o argumentare ,,concretă, pe baza faptelor relevante”, care ține de interesul general, ceea ce nu s-a regăsit în cazul de față, mai ales după ce se terminase și audierea martorilor.

• Articolul 6 § 2 din Convenţie (principiul prezumției de nevinovăție), prin prezentarea reclamantului aflat în arest preventiv în faţa instanţelor naţionale purtând îmbrăcămintea specifică locului de detenţie;

Curtea constată că deși art. 6 § 2 din Convenţie nu impune statelor obligaţia de a asigura un tratament diferit persoanelor condamnate și celor aflate în arest preventiv, este necesar să se garanteze că măsurile luate în privinţa acestora din urmă nu aduc atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie. Prezentarea petentului în fața instanțelor în haine de penitenciar contravine dispozițiilor legale, măsura nefiind motivată de către autorități. Coinculpata D.F. a purtat îmbrăcăminte civilă în timpul audierilor, ceea ce a accentuat prejudiciul acestuia, sugerând în fața opiniei publice impresia de vinovăție.

În conformitate cu art. 41 din Convenție privind satisfacția echitabilă, România a fost condamnată de CEDO la plata a 12.800 de euro pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului și 2.450 de euro, reprezentând cheltuieli de judecată.

Nerespectarea normelor minime de detenție în penitenciare îi aduc țării noastre condamnări pe bandă rulantă la CEDO. Printre soluții s-ar număra înlocuirea pedepsei închisorii cu sentințe de suspendare, arest la domiciliu sau plasare sub control judiciar. Experții ONU susțin că sancțiunile profesionale și economice (amenzi, confiscări, muncă în folosul comunității) reprezintă o modalitate eficientă de a aduce bani la bugetul de stat, fără a necesita cheltuieli suplimentare.

La nivel mondial nu există un model unitar de gândire a sistemului penitenciar. Totuși, în state precum cele nordice (în frunte cu Suedia), în spatele gratiilor se află sub 0,1 % din populaţia adultă. Situația este asemănătoare în India, Pakistan, Japonia și un număr mare de state africane. La celălalt capăt al clasamentului se găseste SUA, care deține aproape 25 % din totalul populației încarcerate a lumii, cu toate că teritoriul acesteia este ocupat doar de 5 % din populația planetei, iar în Uniunea Europeană ţara care înregistrează cea mai mare rată a încarcerării este Lituania (0,4% din populaţia adultă).