Rolul șefilor de stat în monarhiile constituționale contemporane

Articol redactat de Larisa-Cătălin Ionescu, avocat în cadrul Baroului București și doctorand în cadrul Facultății de Drept a Universității din București

1. Introducere

După Primul și Al Doilea Război Mondial, cele mai multe monarhii din Europa au dispărut. Există, însă, state unde monarhia s-a menținut. Unul dintre secretele supraviețuirii monarhiilor este adaptarea continuă la nevoile democrației moderne.

Monarhiile nu se aseamănă unele cu altele până la identitate. Acestea pot fi grupate însă în trei categorii: monarhiile vechi, cum ar fi Danemarca, Norvegia, Suedia și Marea Britaniei, monarhiile de după Napoleon, respectiv Belgia, Luxembourg și Olanda și monarhia regăsită în Regatul Spaniei care a fost reinstaurată în 1976 după jumătate de secol de guvernare autoritară.[1] Același autor realizează o diviziune a monarhiilor în funcție de constituțiile țărilor, după care putem distinge între monarhiile cu constituții evoluate și cu constituții revoluționatoare

În statele unde tradiția monarhiei ereditare este consolidată, monarhul are, în cele mai multe cazuri, rolul de a personifica națiunea. Chiar dacă, de cele mai multe ori, rolul monarhilor este unul protocolar, bucurându-se de o putere limitată, prezența acestora este necesară pentru îndeplinirea a numeroase funcții constituționale.

1. Regatul Belgiei

Regatul Belgiei este o monarhie constituțională ereditară, având o structură federativă.[2] În data de 4 octombrie 1830, Belgia și-a proclamat independența față de Olanda. Ulterior, la 27 septembrie 1830 se constituie un guvern provizoriu cu caracter revoluționar. Guvernul provizoriu a decis convocarea unui Congres național însărcinat cu examinarea unui proiect de Constituție , având ca inspirație Constituția Franței din 1791, Legea fundamentală a Olandei din 1824 și Carta Franceză din iulie 1830.[3] Deși prima opțiune a Congresului național a fost de a alege ca formă de guvernare republica, aceștia s-au temut că nu vor fi recunoscuți de celelalte state.[4]

La momentul adoptării Constituției Regatului Belgiei, aceasta a fost considerată cea mai modernă și liberală constituție la data de 7 februarie 1831.[5] Constituția Belgiei a fost una dintre sursele de inspirație ale Constituției României din 1866, ulterior a celei din 1923.

În Belgia este instituită o monarhie de tip parlamentar, în care șeful Statului nu are prerogative însemnate. La o primă citire a textul Constituției Regatului Belgiei, nu putem să nu remarcăm că art. 37 ar părea că instituie o putere reală de conducere: Puterea executivă federală, aşa cum este reglementată de Constituţie, aparţine Regelui.[6] Însă, odată cu aprofundarea acestui text, vom observa că, în realitate, sunt consacrate atribuțiile formale de care se bucură în mod clasic monarhul. Art. 46 din Constituție consacră dreptul de dizolvare a Camerei Reprezentanților. Observăm că dreptul de a dizolva Camera Reprezentaților este afectat de două condiții obiective: respingerea unei moțiuni de încredere în Guvernul Federal fără propunerea numirii unui succesor al Prim-ministrului sau adoptarea unei moțiuni de cenzură a Guvernului Federal fără a propune Regelui în același timp un succesor al Prim-ministrului. Un al treilea caz de dizolvare este instituit în cazul demisiei Guvernului Federal, când Regele poate dizolva Camera Reprezentanților doar după primirea acordului acesteia.

Dizolvarea Parlamentului a fost o prerogativă importantă a Regelui, deși, de-a lungul timpul, a devenit din ce în ce mai fadă. La începutul monarhiei, dizolvarea era văzută ca o prerogativă regală în baza căreia Regele putea dizolva Parlamentul dacă considera că puterea politică de la acel moment nu mai este oglindită de Camere. De atunci, însă, Constituția a suferit modificări substanțiale pentru a evidenția un parlamentarism raționalizat.

În relație cu a două componentă a executivului bicefal, Regele are un rol formal în numirea și demiterea Guvernului federal, conform art. 96 din Constituție. De asemenea, este reglementată și o incompatibilitate între calitatea de membru al familiei regale și posibilitatea de a ocupa un loc în Guvern. O astfel de normă constituțională nu poate avea ca scop decât evitarea concentrării unei puteri în rândul familiei regale în contextul în care Constituția a urmărit să păstreze un rol formal al șefului de stat pentru prevenirea unui activism al acestuia.

Această idee este continuată în art. 105 din Constituția Regatului Belgiei care prevede următoarele: Regele nu are nicio prerogativă, cu excepţia celor îi sunt atribuite oficial de Constituţie şi de către legile specifice adoptate în temeiul Constituţiei.[7] În continuare, art. 106 consacră responsabilitatea miniștrilor pentru contrasemnarea decretelor regelui, care nu vor putea intra în vigoare în lipsa unei semnături. Acest text relevă o reminiscență clară a tradiției constituționale și în republicile contemporane unde, deși nu mai este consacrată inviolabilitatea șefului de stat care atrage după sine răspunderea miniștrilor acestuia, este păstrată totuși regula contrasemnării decretelor acestora sau măcar a o parte dintre decrete. Mai mult, este notabil faptul că regele nu are nicio putere personală cât timp un ministru trebuie întotdeauna să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale.

Rolul constituțional al regelui este conturat și de alte atribuții clasice, cum ar fi: numirea în funcții publice, emiterea decretelor pentru executarea legilor, aprobarea și promulgarea legilor și conferirea titlurilor nobiliare. De asemenea, deși grațierea este un drept al monarhului, art. 11 din Constituție, îi interzice regelui să grațieze un ministru sau un membru al unui Guvern regional condamnat de Curtea Supremă, cu excepția cazului în care grațierea este solicitată de Camera Reprezentanților sau de Parlamentul implicat.

Promulgarea legilor atestă respectarea rigorilor constituționale în adoptarea acestora de către Parlament. În principiu, având în vedere imunitatea regelui, acesta trebuie să promulge legile, fără a se bucura de o marjă de apreciere atunci când semnează decretul. Cu toate acestea, în istoria constituțională a Belgiei regăsim un caz celebru de excepție de la această regulă. În 1990, Parlamentul a adoptat un proiect de lege care a dezincriminat, în anumite condiții, practicarea avortului. Regele Baudouin l-a informat pe prim-ministru că nu este dispus să semneze, deși semnătura sa era necesară pentru ca proiectul de lege să aibă putere de lege. Baudouin a insistat asupra faptului că nu se opunea voinței democratice exprimate în parlament; mai degrabă, era vorba de un motiv de conștiință  al suveranului, care era profund catolic. Prim-ministrul Wilfried Martens a găsit o soluție juridică ingenioasă. Aceasta a constat folosirea articolul 93 din Constituție și în invocarea faptului că Regele era – din motive de conștiință – incapabil să guverneze. Această dispoziție, inspirată direct din dreptul constituțional britanic și din experiența regelui nebun George al III-lea, nu fusese inițial destinată acestui scop și fusese aplicată o singură dată în istoria regatului, pentru regele Leopold al III-lea, pe atunci prizonier în Germania, în 1944 (când fratele său Charles a fost numit regent). Consiliul de Miniștri a fost cel care a putut, în consecință, să exercite prerogativele regale și a dat avizul conform pentru legea privind avortul la 3 aprilie 1990. Două zile mai târziu, atât Camera cât și Senatul au ridicat hotărârea privind imposibilitatea de a guvernare a lui Baudouin.[8]

În privința componentei politice a rolului monarhilor, regăsim și în Constituția Belgiei restrângerile tradiționale pe care un monarh trebuie să le respecte: mariajul și acceptarea unui coroane străine. Astfel, descendentul Regelui nu se poate căsători fără acordul Regelui, cu riscul de a pierde dreptul la tron. De asemenea, Regele nu poate fi conducătorul altui stat decât cu acord ambelor Camere.

1. Regatul Unit

Asemenea Regatului Belgiei, și Regatul Unit este o monarhie ereditară, monarhul având rolul important de a personifica națiunea. Chiar dacă puterile monarhului sunt limitate, există multe prerogative constituționale care impun participarea sa. Deși la prima vedere, ar părea că monarhia existentă în Regatul Unit prezintă anumite incoerențe sau paradoxuri, considerăm că aceasta sunt, faptic, reminiscențe păstrate dintr-un spirit formalist. Astfel, Guvern este încă descris ca His Majesty’s government, iar acesta acționează în numele Coroanei. În prezent, monarhul are un rol constituțional subordonat Parlamentului și Guvernului.[9]

În ultimii ani, a avut loc o diluare a prerogativelor importante rămase în mâinile monarhului în Marea Britanie, în special prerogativă de a desemna prim-ministrul sau de a dizolva Parlamentul. Cele mai multe prerogative care au aparținut, în mod tradițional monarhului, sunt exercitate direct de către guvern. Regele a păstrat însă câteva prerogative constituționale, chiar dacă asupra acestora puterea sa discreționară a fost mult limitată. Acest prerogative sunt: numirea și revocarea miniștrilor; convocarea și dizolvarea Parlamentului, sancționarea proiectelor de legi adoptate de Parlament, echivalând, formal, cu acordarea consimțământului regal asupra acestora.

Uzanțele constituționale, precum și acordurile nescrise, asupra desemnării prim-ministrului au fost codificate în anul 2011  în Regulamentul de funcționare al Guvernului, The Cabinet Manual[10], unde se reliefează competența partidelor din Parlament  de a determina cea mai potrivită persoană pentru a obține încrederea Camerei Comunelor și faptul că acestea trebuie să comunice persoana aleasă monarhului.

În privința puterii de dizolvare a Parlamentului de către monarh, putem discuta, în concret, despre abolirea acesteia în anul 2011 prin Legea privind Parlamentele cu legislatură determinată.[11] În prezent, Parlamentul este dizolvat automat după fiecare mandat de cinci ani sau mai devreme dacă două treimi din Camera Comunelor votează pentru alegeri anticipate sau dacă Guvernul pierde încrederea printr-o moțiune și nu se poate forma un alt guvern. Ultimul Parlament care a precedat adoptării acestei legi a fost dizolvat de către monarh, la recomandarea prim-ministrului. Ulterior adoptării acestei legi, Parlamentul poate fi dizolvat doar în conformitate cu regulile instituite prin aceasta.

În privința sancționării proiectelor de legi adoptate de Parlamentul, ultima dată când monarhul a refuzat acordarea avizului regal a fost în 1708, când Regina Ana, la sfatul miniștrilor săi, a refuzat sancționarea unui proiect de lege privind înarmarea poliției scoțiene. În 1914, Regele George al V-lea a fost aproape de a refuza să aprobe proiectul de lege privind autonomia irlandeză, dar a fost convins să nu o facă, tot la sfatul miniștrilor. Este de neconceput ca monarhul să refuze astăzi aprobarea unui proiect de lege, cu excepția sfatului miniștrilor de a refuza semnarea.[12] Singurul caz posibil în care monarhul ar putea refuza sancționarea unui proiect de lege, este atunci când un proiect de lege a fost adoptat de ambele Camere împotriva dorinței guvernului, iar acest refuz ar oferi guvernului o ultimă soluție pentru a împiedica proiectul de lege să devină lege. Acest lucru s-ar putea întâmpla în cazul unui guvern minoritar care nu ar putea împiedica adoptarea unei legi de către majoritatea opoziției, dar care nu dorește promulgarea acesteia. Un astfel de caz a fost adus recent în discuție, cu ocazia Brexit-ului, însă, în cele din urmă, nu a fost aleasă recurgerea la această prerogativă.[13]

În concluzie, prerogativele personale ale monarhului nu conțin nicio putere politică reală. Monarhul nu are nicio putere discreționară efectivă în a decide pe cine să numească în funcția de prim-ministru, dacă să convoace sau să dizolve Parlamentul sau să acorde promulge un proiect de lege. Cu toate acestea, în circumstanțe foarte excepționale, monarhul ar putea, totuși, să fie nevoit să exercite o alegere: de exemplu, dacă prim-ministrul ar fi ucis sau ar muri brusc. În acest caz, nu ar mai fi timp pentru a organiza un vot al membrilor partidului. Ar trebui să fie numit un prim-ministru interimar până când partidul ar fi ales un nou lider; monarhul ar urma să se adreseze cabinetului pentru a desemna prim-ministrul interimar. În astfel de circumstanțe, putem vorbi despre o putere reziduală a monarhului. În cultura constituțională britanică, puterile reziduale ale monarhului sunt necesare a exista undeva în afara scenei actorilor politici, nefiind necesară utilizarea acestora, deoarece politicienii nu vor dori să forțeze limitele puterii lor, pentru a evita să-l atragă pe monarh în politică.

1. Regatul Danemarcei

Danemarca este din punctul de vedere al formei de guvernământ, o monarhie constituţională, fiind organizată ca o democraţie parlamentară. Puterea legislativă se împarte între Parlament (Folketing) şi Rege care are autoritatea supremă de conducere pe care o exercită prin intermediul miniştrilor. Aceştia din urmă sunt responsabili pentru modul în care îşi îndeplinesc atribuțiile. Ei sunt numiţi şi demişi de rege, inclusiv prim-ministrul. Tot el stabileşte numărul miniştrilor. regele nu poate fi tras la răspundere penală, prevăzându-se că persoana acestuia este sacră şi intangibilă.[14]

Regele întruchipează astfel șeful statului, în timp ce prim-ministrul este conducătorul Guvernului.  La o primă lectură a Constituției daneze, un cititor neinițiat în drept constituțional ar putea avea impresia că monarhul joacă un rol important în guvernarea Danemarcei. Regele este menționat în multe articole din Constituție referitoare la puterile politice și exercitarea lor. De exemplu, art. 3 dispune că Puterea legislativă este exercitată în mod colectiv de Rege împreună cu Parlamentul. Puterea executivă este exercitată de Rege. Puterea judecătorească este exercitată de instanţele judecătoreşti.[15] De asemenea, în art. 19 se afirmă că regele reprezintă statul în afacerile externe. În majoritatea articolelor din Constituție, Regele este interpretat în mod contemporan ca fiind guvernul (inclusiv articolul 3 și articolul 19). Fostele prerogative regale sunt în prezent prerogative guvernamentale.[16] De fapt, monarhului i-au rămas doar câteva competențe constituționale importante. Aceste competențe vor fi discutate mai jos.

Conform art. 17 din Constituția daneză, Totalitatea miniştrilor alcătuieşte Consiliul de Stat, iar la şedințele acestuia poate participa succesorul la tron aflat la vârsta majoratului. Consiliul de Stat este prezidat de Rege, cu excepția cazului prevăzut de articolul 8 şi în situațiile în care puterea legislativă, conform prevederilor articolului 9, învesteşte Consiliul de Stat cu îndeplinirea atribuţiilor Guvernului[17]. O dezbatere care a apărut legat de art. 17 este dacă regele ar putea vota în Consiliul de Stat. Neîndoielnic, întrebarea poate avea doar un răspuns negativ, deoarece regele nu este și nu poate fi asimilat membrilor Consiliului. De astfel, rolul monarhului de a prezida Consiliului trebuie privit, în ansamblu, cu rolul Consiliului de Stat. În fapt, Consiliul de Stat nu mai este un important forum politic. Activitatea Consiliului este una pur formală fără o importanță constituțională semnificativă. Rolul Consiliului de Stat poate fi rezumat la una dintre afirmațiile lui Helle Thorning-Scmidt, fost prim-ministru al Danemarcei între anii 2011 și 2015: Consiliul de Stat este aici pentru a rămâne. Este o instituție care face legătura între democrația modernă actuală și vremurile trecute și, în acest sens, cred că este o instituție bună în relația dintre Parlament și Casa Regală.[18]

În privința validării actelor legislative sau guvernamentale, art. 14 din Constituție reglementează necesitatea semnării acestora de către monarh pentru validarea lor, cu respectarea condiției ca aceste acte să fie însoțite de contrasemnătura unui ministru sau contrasemnăturile mai multor miniștri pentru asumarea responsabilității asupra acestora. Întrebarea legitimă pe care ne-o putem pune este dacă monarhul poate refuza să semneze un act. Putem considera, în acord cu evoluția formei de guvernământ dar și prin coroborare cu celelalte prevederi constituționale, că regele nu are dreptul de a refuza să semneze un act. Astfel, art. 13 din Constituție reglementează imunitatea șefului de stat, urmând ca miniștri să răspundă pentru actele de guvernământ. Prin urmare, regele va acționa, în momentul validării unui act, sub responsabilitatea unui ministru, neavând o putere discreționară de a refuza această validare. Totuși, având în vedere jurământul pe care monarhul îl face înainte de a urca pe tron conform art. 8 din Constituție, respectiv declarația solemnă că va respecta cu credință Legea fundamentală, acesta ar putea refuza să semneze un act legislativ dacă acesta din urmă încalcă Constituția. Fără îndoială că acest lucru ar putea duce la o criză politică în lipsa unui mecanism de a atrage răspunderea politică a monarhului.

O altă întrebare care se poate pune este dacă o lege ar putea intra în vigoare fără semnătura monarhului. Având în vedere sistemul de guvernare, care este unul parlamentar, s-ar putea considera că regele ar nesocoti sistemul de guvernare existent, exercitând un drept de veto legislativ. Conform art. 22 din Constituție, Regele promulgă legea în termen de 30 de zile de la data adoptării finale a acesteia. Astfel, nu se poate considera că o lege ar putea intra în vigoare în lipsa promulgării sale de către monarh, care apare ca o obligație constituțională a acestuia.

Aparent controversată poate părea și coroborarea articolelor 14 și 15 din Constituția daneză. Conform art. 14, regele numește și demite prim-ministrul și ceilalți miniștri. De asemenea, art. 15 dispune că niciun ministru nu mai poate rămâne în funcție dacă Parlamentul îi retrage încrederea. Articol 14 este o reminiscență a primei Constituții daneze din anul 1849. În practică, competența regelui instituită de art. 14 are un caracter pur formal. Regele demite guvernul atunci când acesta își prezintă demisia regelui. Regele semnează demisia, care este contrasemnată de prim-ministru. Regele nu decide când trebuie să demisioneze guvernul. Ultima dată când regele a demis un guvern fără consimțământul acestuia și a numit un nou guvern la alegerea sa a fost în timpul crizei de Paște din 1920. Regele Christian al X-lea i-a ordonat prim-ministrului să includă Central Schleswig într-un program de reunificare cu Danemarca, chiar dacă 80% din populație votase pentru ca acesta să rămână parte a Germaniei. Prim-ministrul a demisionat, iar regele a demis restul guvernului și a numit un cabinet interimar. Însă demisia a provocat o atmosferă aproape revoluționară în Danemarca și a amenințat viitorul monarhiei. După câteva zile, regele a fost nevoit să demită noul guvern pe care îl numise.[19]

În concluzie, chiar dacă monarhul nu este un actor al vieții politice în Danemarca, acesta este, încă,  un participant activ la viața constituțională a țării.

• Regatul Suediei

La data de 6 iunie 1523, a fost ales primul rege al Suediei ca stat de sine stătător – monarhul Gustav Vasa – în contextul destrămării Uniunii de la Kalmar, uniune pe baza căreia cele trei țări scandinave – Norvegia, Danemarca şi Suedia – fuseseră unite anterior sub un singur Rege. De altfel, data de 6 iunie a fost declarată ca fiind ziua națională a Suediei. Aşadar, forma de guvernământ consacrată de Constituție este monarhia constituțională, statul suedez păstrând tradiția monarhiei instituită la fondarea statului suedez modern, în anul 1523.[20] Calitatea de șef al statului o are regele, care ocupă tronul Suediei, iar Guvernarea Regatului este o funcție îndeplinită de Guvern, acesta fiind răspunzător în fața Parlamentului.

Ceea ce distinge Regatul Suediei față de celelalte monarhii constituționale contemporane este faptul că actuala Constituție suedeză realizează o distribuire a puterii politice, bazată pe principiul general conform căruia monarhul nu ar trebui să aibă nicio putere formală.[21] Suedia se distinge astfel chir prin limitarea rolului formal al monarhului în așa măsură încât se poate pune la îndoială statului Suediei de monarhie.

În Suedia, proiectul unei reforme constituționale a început în anul 1954. O problemă apărută a vizat menținerea ca formă de guvernare a monarhiei. Partidul Social Democrat susținea trecerea la republică, ca formă de guvernare, în timp ce, partidele conservatoare dorea menținerea monarhiei. Acest conflict politic a fost soluționat printr-un compromis (Torekov Compromise), prin care s-a convenit menținerea monarhiei cu condiția ca monarhul să fie deposedat de toate funcțiile constituționale. În prezentul, monarhul are un rol pur ceremonial și simbolic. Astfel, regele nu se bucură nici de prerogativa promulgării legilor sau a desemnării membrilor guvernului.

Rolul simbolic al monarhului este de a reprezenta națiunea ca întreg. De asemenea, monarhul este un simbol al uniunii în perioadele de criză. În această calitate, regele poate avea un rol activ în viața publică, prin discursurile sale, dar acesta trebuie să rămână distant față de viața politică a statului, în special prin neutralitatea sa. Totuși, nu există nicio formă legală sau politică de control asupra regelui. Mai mult, art. 8 din capitolul 5 al Constituției Suediei consacră o imunitate penală absolută a șefului de stat, atât pentru acțiunile sale legate de calitatea sa, cât și asupra acțiunilor private ale acestuia. Totuși, această reglementare nu poate fi interpretată în sensul în care regele este mai presus de lege, și nici în sensul în care nu ar putea fi chemat să răspundă în fața Curții Penale Internaționale. Însă, în cazul unei implicării în viața politică a statului, nu există niciun mecanism pentru moderarea acțiunilor monarhului în afară de presiunea opiniei populare.

În concluzie, monarhia suedeză este exemplu unei forme de guvernare rezultată în urma unui compromis politic. Anumite trăsături extind practic conceptul de monarhie, punând la îndoială existența acesteia în concret, însă există și reminiscențe arhaice prin consacrarea rolului monarhului de șef al statului și al familiei regale. Statutul regelui în afara structurii constituționale bazate pe ideea de suveranitate populară, interacțiunea dintre trăsăturile moderne și cele arhaice și combinația dintre legea scrisă și cea nescrisă fac ca rolul constituțional al regelui suedez să fie parțial neclar.[22]

• Concluzii

În cadrul monarhiilor constituționale analizate, rolul constituțional al monarhului se rezumă la numire și demiterea membrilor guvernului, dizolvarea parlamentului și promulgarea legilor. Puterea discreționară a monarhului în a exercita cele trei funcții a fost mult diminuată sau eliminată complet. Rolul monarhului este, încă, de a fi un gardian de ultim resort al respectării Constituției și valorilor democratice. O asemenea situație ar putea să apară în cazul în care acțiunile prim-ministrului ar încălca Constituția și nu are exista niciun alt remediu constituțional. Astfel, dacă asupra guvernului ar exista un vot de neîncredere, dar prim-ministrul ar refuza să demisioneze, regele ar putea recurge la demiterea acestuia.

Suedia a fost singura țară care a transformat rolul monarhului într-un rol pur ceremonial. Acest model de guvernare s-a bazat pe faptul că o democrație parlamentară modernă nu este compatibilă cu o putere politică transmisă pe cale ereditară monarhilor. Totuși, nicio altă monarhie nu a urmat încă exemplul Suediei.

Articolul a fost publicat în data de 21.04.2023 de către Universul Juridic. A se vedea

https://www.universuljuridic.ro/rolul-sefilor-de-stat-in-monarhiile-constitutionale-contemporane-i/.

---

[1] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 5.

[2]Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G. Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre, Ed. Monitorul Oficial, Vol. 1, p. 145.

[3] C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 256.

[4]R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 45.

[5] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 14, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 68.

[6] Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G. Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre, Ed. Monitorul Oficial, Vol. 1, pag 56.

[7] Idem p. 177.

[8] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 46.

[9] P. Leyland, The Constitution of the United Kingdom. A Contextual Analysis, HART Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2012, p. 88.

[10]https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/60641/cabinet-manual.pdf.

[11] https://researchbriefings.files.parliament.uk/documents/SN06111/SN06111.pdf.

[12] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 25.

[13] Idem.

[14] Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G. Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre, Ed. Monitorul Oficial, Vol. 1, p. 440.

[15] Idem.

[16] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 27

[17] Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G. Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre, Ed. Monitorul Oficial, Vol. 1, p. 447.

[18] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 77.

[19] Idem p. 30.

[20] Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G. Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre, Ed. Monitorul Oficial, Vol. 2 p. 653.

[21] R. Hazell, B. Morris, The Role of Monarchy in Modern Democracy: European Monarchies Compared, Oxford: Hart Publishing, 2020, p. 32.

[22] Idem p. 36.