CEDO și importanța ei pentru România
În anul 1994, România ratifica Convenția Europeană a Drepturilor Omului făcând astfel un important pas spre integrarea europeană și alinierea, cel puțin la nivel instituțional, cu țările vestice dezvoltate. Anul acesta au fost sarbatoriti, în cadrul unor conferințe, 20 de ani de la acel moment, timp în care țara noastră a realizat progrese importante în ceea ce privește protecția și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, așa cum mai este ea cunoscută, este un tratat internațional ce consemnează, așa cum îi spune numele, principalele drepturi ale omului la nivel european. Aceasta a fost redactată în anul 1950, la Roma, de către nou-formatul Consiliu al Europei și a intrat în vigoare trei ani mai târziu, în 1953. Convenția a stabilit și formarea organismului ce are rolul de a pune în aplicare prevederile ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prescurtarea fiind tot CEDO).
Orice persoană care crede că drepturile sale, prevăzute in convenție, au fost încălcate de către un stat, poate face o plangere în fața Curții. Hotărârile judecătorești de constatare a încălcărilor sunt obligatorii pentru statele în cauză, acestea fiind sunt obligate să le execute si constau in plata unor sume de bani acordate de Curte reclamanților, cu titlu de despăgubiri pentru pagubele pe care le-au suferit. Convenția Europeană este singurul acord internațional privind drepturile omului care asigura un astfel de grad ridicat de protecție individuală.
Două au fost principalele motive care au dus la dezvoltarea unui sistem regional de protecție a drepturilor omului. În primul rând, în perioada de după al doilea război mondial, Convenția, inspirandu-se din Declarația Universală a Drepturilor Omului, s-a vrut a fi o solutie a lumii democratice, prin care cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, care au avut loc în timpul al doilea război mondial, să nu mai fie repetate în viitor. În al doilea rând, Convenția a fost un răspuns la escaladarea comunismului în Europa Centrală și de Est și concepută pentru a proteja statele membre ale Consiliului Europei de aceasta ideologie.
Convenția are trei părți (Drepturi și libertăți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Dispoziții diverse) și este amendată prin mai multe protocoale adiționale care instituie noi drepturi. Printre principalele drepturi înscrise în Convenție se număra: dreptul la viață; interzicerea torturii; dreptul la libertate și siguranță; dreptul la un proces echitabil; libertatea de gândire de constiintă de religie și de exprimare; interzicerea discriminării. Atenția acordată acestei instituții de către România s-a văzut anul acesta când s-au marcat 20 de ani de la aderarea noastră la acest sistem de protecție. Au fost organizate două conferințe, în care au fost abordate diverse teme precum contextul politico juridic din momentul aderării, contribuția Convenției la consolidarea drepturilor și libertăților cetățenești și la evoluția dreptului românesc etc.
Trebuie subliniată importantă Convenției pentru țara noastră. Anul 1994 ne găsea într-o perioadă extrem de delicată, abia ieșiți din comunism și cu numeroase probleme de natură juridică de rezolvat (cazul retrocedărilor fiind un exemplu elocvent). Posibilitatea apelării la o instanță europeană, după epuizarea cailor de atac naționale, a reprezentat pentru mulți români singură cale de a-și găsi dreptatea și de a fi despăgubiți pentru greșelile unei justiții încă predispuse la greșeli. De asemenea, dintre România și Consiliul Europei nu a putut fi decât una benefică, capabilă de a atrage țara pe un drum drept, european, cât mai departe de dezordinea instituțională în care ne aflăm. Acesta este și drumul pe care trebuie să-l urmăm în continuare pentru a putea ajunge la standardele pe care ni le dorim, unde drepturile să fie respectate de către justiție, iar încrederea în corectitudinea acesteia să crească.