Persoană, personalitate şi responsabilitate

[su_quote cite=”Inhering”]Destinatarul oricărui drept este omul pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului. [/su_quote]

Având în vedere cele trei ordini ale vieții, vegetalul, animalul și umanul, doar acestuia din urmă îi este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoană.

Doctrina juridică a fost și este în continuare interesată de aceste noțiuni, având în vedere importanța lor, în special pentru a contura instituția răspunderii juridice.

Semnificația termenului de persoană are o istorie interesantă în cultura europeană. Spațiul european originar, prin tradițiile miceniene, minoice, aheiene au inventat măști pentru ritualurile de la diferite evenimente: ceremonii sacre, sărbătorirea zeilor etc. Ele sunt preluate mai apoi în teatrul grec pentru a întruchipa personaje (prosopon) în piesele jucate de actori – cei care purtau măștile dobândind astfel realități scenice diferite în funcție de piesa jucată şi masca purtată. Măștii i se adaugă cu timpul și alte mijloace de prezentare a personajului: îmbrăcăminte, perucă, mimică etc.

Personajul nu este actorul, el este cel prezentat publicului de către actor. De aceea, cum s-a arătat în doctrina de specialitate, dreptul subiectiv la nume nu este un drept al persoanei fizice, ci mai degrabă al personalității. În cazul în care vorbim de persoana juridică, aici avem de-a face cu un drept subiectiv la denumire fiind un CEVA şi nu un Cineva (neavând importanță identificarea nici măcar a CINEVA-urilor din spatele ei; în limitele legii).

Gândirea juridică romană învestește cuvântul „persoană” individului uman, purtător de drepturi și obligații.

Astfel, cuvântului „persona” este compus din phersum, ce înseamnă masca pe care actorii o purtau când își interpretau rolurile în amfiteatru, iar pe de altă parte, verbul personare, derivat al aceluiași cuvânt, care înseamnă „a face să răsune”. Calitatea de  persoană în drept cerea câteva condiții, vezi exemplul sclav – cetăţean, om liber în dreptul roman. Declarația Universală a Drepturilor Omului acordă această calitate tuturor oamenilor. Această persoană se înfățișează diferit societății în funcție de raporturile sociale în care este antrenat. Astfel, persoana fizică/juridică în raporturile de drept civil, infractor în raporturile juridice penale de conflict, funcționar în raporturile administrative, contribuabilul in raporturile de drept financiar etc.

De asemenea, întâlnim ficțiuni juridice ca statul – persoană în dreptul pozitiv intern şi internațional. Cu ajutorul unei tehnici juridice, el primește atribute umane: emite legi, refuză să-și îndeplinească angajamentele, are grijă de cetățeni etc (rațiune, volițiune, afectivitate).

Termenul de „persoană” are, astfel, drept derivat cuvântul „personalitate”’care îi permite fiecărui om să îşi asume obligaţii si să aibă drepturi. Responsabilitatea aparține personalității, idee exprimată în doctrina juridică, subliniindu-se faptul că, totuși, ea are tot atâtea forme câte persoane exprimă această personalitate: este trasă la răspundere persoana X ca subiect în raporturile civile, contribuabil în raporturile de drept fiscal, infractor în raporturile juridice penale de conflict etc. Responsabilitatea ca și calitate esențială sine qua non a omului cunoscător de sine și celălalt este fundamentală în viața juridică pentru că din ea derivă răspunderea juridică.

Bibliografie:

1. Gheorghe Mihai, Fundamentele Dreptului.Teoria răspunderii juridice vol. V,C H Beck, București 2006
2. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civi.Persoanele in reglementarea noului Cod civil, Hamangiu, 2013
3. Șt. Cocoș, Drept roman, București, 2004
4. I. C. Cătuneanu,Curs elementar de dr. roman, Cluj-Bucuresti, 1927