[INTERVIU] Valeriu Stoica despre AI și profesiile juridice: „Tehnologiile nu vor înlocui niciodată asocierea dintre rațiune și emoție.”

Profesorul Valeriu Stoica a acordat un interviu în exclusivitate pentru ABC Juridic, despre carieră, mentori și viitorul profesiilor juridice. Dialogul a fost purtat de Ioana Mircea, redactor ABC Juridic și studentă a Facultății de Drept, Universitatea din București.

Care au fost cele mai importante momente din cariera dumneavoastră academică, de profesor al Facultății de Drept al Universității din București?

Începutul carierei academice a fost cel mai important moment. Toate celelalte sunt doar urmarea firească a începutului. Cariera mea academică nu ar fi existat fără momentul când profesorul Constantin Stătescu m-a socotit demn de încredere să-i fiu asistent.

Ce personalitate a dreptului v-a influențat cel mai mult din punct de vedere profesional? Dar din punct de vedere academic? 

Am avut două modele în facultate: profesorii Constantin Tomulescu și Constantin Stătescu. Cursul de drept roman al profesorului Tomulescu, publicat în anul 1973, este cea mai bună lucrare din acest domeniu al științelor juridice, neegalată până astăzi. Exigența sa proverbială a stârnit teama promoțiilor succesive de studenți, dar a fost o teamă reverențioasă care nu a împiedicat să se nască prețuirea de care s-a bucurat din partea lor. Nu se poate spune însă că profesorul Tomulescu a fost un mentor. În schimb, profesorul Stătescu a fost, în egală măsură, un mare om de știință, un pedagog de excepție și un mentor adevărat. Această ultimă calitate mi-a marcat destinul. Fără sprijinul său generos, nu aș fi avut acces la cariera didactică. Am beneficiat nu numai de limpezimea de cristal a gândirii sale juridice și de harul său pedagogic, ci și de bunătatea, blândețea, echilibrul și spiritul său de dreptate. Modestia și sinceritatea au făcut posibilă comunicarea profundă, dincolo de hotarele colaborării noastre profesionale. 

Evoluția mea ca jurist a fost influențată hotărâtor de acești profesori, precum și de Șerban Beligrădeanu, stâlpul Revistei române de drept, denumită Dreptul după 1989, și de Paul Vlachide, avocat și orator din școala lui Istrate Micescu, intelectual de mare forță, căruia, în condițiile epurărilor comuniste, i s-a refuzat șansa carierei didactice, deși ar fi meritat-o cu prisosință. Octavian Căpățînă, cu seninătatea sa olimpiană și recunoașterea de care s-a bucurat în mediile juridice internaționale, și Doru Cosma, cu performanțele sale prestigioase, ca avocat, doctrinar și istoric al erorilor judiciare, mi-au hrănit fidelitatea față de valorile dreptului.

Cum credeți că vor evolua profesiile juridice odată cu dezvoltarea noilor tehnologii, precum inteligența artificială? 

Tehnologiile noi, inclusiv inteligența artificială, sunt instrumente – ca și telegraful, motorul, telefonul, care la vremea lor au îmbunătățit viața omului, inclusiv a juristului. Instrumentele nu vor înlocui niciodată asocierea unică, miraculoasă dintre rațiune și emoție, dintre cercetare și bucuria descoperirii, dintre utilitate și gratuitate, asociere care se regăsește numai în ființa umană. Profesiile juridice vor folosi noile tehnologii, inclusiv inteligența artificială, dar nu vor putea exista fără profesioniști, adică fără juriști, adică fără oamenii dreptului.

La final, dar nu în cele din urmă, ce sfat le-ați da, ca profesor și ca practician al dreptului, celor care sunt acum pe băncile facultății de drept, în special celor din primul an de studii?

Mai întâi, procesul de învățare e un proces continuu, nu se termină niciodată. Eu am început să studiez dreptul civil în urmă cu 53 de ani și îl studiez și astăzi. Este un never-ending story. Omul poate și trebuie să învețe mereu. Dacă se oprește din învățat pierde și ceea ce a învățat. Ceea ce învață studenții în facultate este doar începutul și, dacă nu vor continua, nu vor deveni buni juriști. Adevăratul studiu al dreptului începe după ce termină facultatea, pentru că în facultate abia au timp să cunoască unele dintre întortocheatele cărări ale dreptului. Dar dreptul este o lume complexă, amplă, și nu-ți ajunge o viață ca să cunoști măcar un singur domeniu al dreptului.

Învățatul trebuie să fie în primul rând o apropiere de obiectul studiat, pentru a-l internaliza sufletește. Dacă nu se creează o aderență sufletească, nu doar rațională, între cel care cercetează și obiectul cercetării, atunci învățatul este un chin. Dacă învățatul nu este o plăcere, înseamnă că trebuie să te orientezi către altceva.

 Dacă n-ai descoperit plăcerea de a învăța ceva, înseamnă că acel ceva nu-ți este potrivit și trebuie să cauți altceva. Fiecare om are talantul lui, sâmburele lui de aur, pe care trebuie să și-l descopere. Nu trebuie să fii neapărat jurist. Dacă nu poți să fii jurist, poți să fii bun electrician, poți să fii bun medic, poți să fii bun inginer. Problema este să găsești acea parte din tine care să poată să fie scoasă la lumină și care, în felul acesta, să ducă la crearea a ceva frumos și bun. Ca urmare, dacă plăcerea de a învăța nu există, nu vorbim de o adevărată învățare.

Procesul de învățare, pe lângă această aderență sufletească față de obiectul studiat, presupune și crearea structurilor logice mentale adecvate. Este un efort mare, necesar pentru crearea  structurilor mentale adecvate obiectului studiat. Formația intelectuală a unui jurist include acest proces  lung de creare a structurilor mentale specifice dreptului. Dacă nu ți le formezi,  nu ai cum să fii un bun jurist, pentru că dreptul, ca și viața, te pune tot timpul în situații noi. Dacă nu ai aceste structuri mentale, acest instrumentar pentru a cerceta fenomenul, nu poți să găsești singur soluțiile.

Juristul nu este doar cel care vede în cărți soluțiile, ci cel care le descoperă în spețele noi cu care se confruntă. Nu înseamnă că suntem într-un domeniu al noutății permanente în drept, dar este un raport între ceea ce este dat, între ceea ce aflăm în norma juridică, între ceea ce aflăm în teoriile juridice în drept, jurisprudență pe de o parte, iar pe de altă parte, este elementul de inovație, de creativitate pe care fiecare speță ni-l permite și la care ne obligă în același timp.